andreeasepi.com

iată-mă sosită la ora aceea,

suma tuturor întârzierilor: ora ajungerii din urmă.

am gonit, am ratat, împrăştiindu-mă în mii de stele. unele au ars, altele orbitează încă.

altele, de încordare ţâşnind, rătăcesc cine ştie unde, în alte ere, pe planete reci, moarte, în afara sistemului solar, plantând acolo viaţa.

îmi trag răsuflarea.

mă iubesc.

metalul topit al vagoanelor scăpate din gări pe care – sisific – le proiectasem,

al celor pe care le-am lăsat să plece,

s-a răcorit. e mai vâscos acum, picură-ncet: pic, pic.

săgeţile făcute din el nu mai dor,

iar eu nu mai ascut tăişuri.

iată-mă sosită la ora decantării.

printr-un miracol, nu m-am înecat. am înotat departe de turbioane, privesc sub mine în lichidul

pe care plutesc,

clar,

ca într-un cer.

tu, eu, ei şi planctonul invizibil al iubirii în fluid. toate celelalte lucruri s-au lăsat jos.

m-am dezbrăcat la timp de cele care trag greu.

nostalgia nu e decât un zmeu de hârtie, decupat pe forma sufletului,

umezit de ploaia care se adună uneori în mine ca pe podeaua unui pod neetanş, zugrăvit spălăcit,

de culoarea tihnei din copilărie.

vâjâitul lumii frânează….

sau mi-a slăbit auzul?

iată-mă sosită la ora aceea,

amurg sau levitaţie, când doar îmbrăţişezi, de la distanţă,

aburul încins al mistuitelor incendii, mărturie a dezlănţuirii de forţă care ai fost,

care

mai eşti, poate,

când ştii că te-ai numit Prometeu şi asta te face să zâmbeşti

(ei, hai, mai poţi, mai poţi încă, mai dai din când în când o vâlvătaie de test, dar fără să mai pârjoleşti pe nimeni);

când începi să cultivi prietenia amintirilor din care te compui,

şi le colecţionezi atent, înşiruit, ca scoicile pe aţă,

cu grijă să nu ciobeşti vreuna.

când ai înţelegere pentru lucrurile modeste suflate de vânt, căci şi nisipul a fost odată

munte.

când ţi-e tot mai adesea dor de atât numai: de pământ şi de cer şi de oamenii dragi, dar mai mult de bolta aia noaptea, când vâsleaţi pe lac şi povesteaţi despre astre.

iată-mă sosită la ora aceea

când duhul nu mai e neant: îşi bate aripile mai rar şi are locurile sale în care se opreşte,

înţelegând că, în lume, tocmai puţinul e cel mai puţin sufocant,

că doar puţinul lasă suficient loc împlinirii.

iar trupul? vas de lut fericit de clipocitul fiecărei căni de apă rece şi al

fiecărui glas de copil;

fericit că a fost cândva frământat de o mână,

pus la călit, aprins, stins,

că l-a zdrobit cineva de buza unei case, lângă o treaptă,

pe o brazdă tăcută;

fericit că poate să tacă la rându-i: “am fost”.