A fost odată ca niciodată…. literalmente.
Petrecându-mi eu zilele în pitoreasca Bavarie și târându-mi țurloaiele pe strada mohorâtă de toamnă și de ploaie ca să-mi duc odrasla la grădiniță, unde nu-mi stă frate mintea-n loc când dau peste următoarea arătare:
Ei bine, da, un wohnmobil. Un camper. Ce mare filosofie, ați zice voi, naivilor. Ce mare filosofie, m-am gândit și eu.
Nu-i mai mare decât unul normal și e parcat perfect regulamentar pe o străduță nu foarte înghesuită (nu există semne de interzis, iar strada e publică). Îmi sar în ochi afișele cu care e tapetat și mă apropii să citesc. Pe măsură ce citesc, ochii mi se bulbucă și încep a-mi face cruci în mod reflex în mijlocul drumului. Mai fac doi pași, încă un afiș. Mai fac doi, încă 3. Pe partea opusă, încă unul roșu aprins. (În total șase afișe.)
Cele mari și colorate grăiesc așa:
“Ceea ce faceți aici cu săptămânile (hm?…trec pe acolo zilnic și nu l-am observat până acum, n.m.) este un dispreț față de buna vecinătate și, mai ales, un semn al nepăsării față de aproapele. Parcarea unui vehicul atât de mare (!) în fața locuințelor, respectiv a teraselor concetățenilor este un semn de egoism și indiferență, așa cum se găsește adesea la oamenii prost crescuți. (…ca să înțelegeți mai bine, camperul se află la vreo 5 metri de cea mai apropiată locuință, nu e proțăpit direct în fața geamului nimănui; terasele cu pricina au in față: o grămadă de tufe de protecție, apoi un spațiu verde cu pomi și gard viu, apoi trotuarul. Mașina se află dincolo de trotuar, pe șosea.)
“Locul de parcare de mai în față, de la colțul străzii, care a devenit astfel complet confuz și periculos, demonstrează încă odată prostia deținătorului camperului. (…colțul ăla era periculos și înainte, orice mașină mai înaltă reduce vizibilitatea, doar că… omul ăsta nu stă în curbă deloc, dimpotrivă!) În plus, se mai adaugă și faptul că se îngreunează situația parcării locatarilor din cauza unui vehicul al cărui loc nu e aici. (De câte ori trec eu pe acolo, juma’ de stradă e goală – între timp am trecut și seara.) Nu departe, la câteva sute de metri distanță, există o parcare mare, aproape goală, în fața bazinului de înot. Ar fi frumos din partea dumneavoastră (după ce l-au făcut cu ou și cu oțet…) dacă ați folosi-o. (…atâta doar că parcarea aia e la juma’ de kilometru și e interzisă în mod expres camperelor!)
Vă mulțumim pentru înțelegere! Locatarii.”
Continui să citesc. De data asta, nevroza se lăfăie pe parbriz:
“Stimate domnule posesor al wohnmobilului,
Ați parcat astăzi (tăiat și scris peste: ieri, 14.10.2016), direct în fața terasei locuinței mele și, când mă uit în față, nu mai văd decât un perete alb. Vă rog să fiți atât de amabil încât să parcați fie cu 10 metri mai în spate (în curbă? păi nu ziceați că nu e bine….?), fie cu 50 m mai în față, acolo nu deranjează vederea nimănui (cum? toate blocurile din aval și amonte au geamuri și terase înspre șosea, singurul loc “neutru” e luat) și în plus nici nu riscați să vă fie murdărit de frunze sau de fecalele de la păduchii pomilor.” (…câtă creștinească grijă!)
(porțiune ilizibilă, că nu m-am apucat să-i mut omului ștergătorul de parbriz, ca vecinii binevoitori), apoi “dar nu direct în fața ferestrelor locatarilor”.
Simt că e momentul să menționez pentru ultima oară că mașina nu se află imediat în fața niciunei ferestre, că o despart destui metri și destul spațiu verde de orice locuință, și că mașina doar stă acolo – adică nu lasă motorul să ruleze ca să-i umple de gaze de eșapament, nu urlă din ea manele, nu-i țiuie noaptea alarmele. Doar stă. Regulamentar. Unde cineva nu are chef ca ea să stea.
Biletul continuă apoi în crescendo, printr-o tumbă retorică subtilă:
“Vă mulțumim mult pentru mutare!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!” (sic), apoi, adăugat de mână:
“Și mai găsesc că nu este o atitudine de bun vecin să dați jos și să ignorați prietenoasele (!huh?) noastre rugăminți scrise!!!”
Mai jos, tot de mână, dar cu roşu, apogeul:
“Noi, în Bavaria, avem o deviză: trăiește și lasă și pe alții să trăiască!” (Pe bune, vi se pare?! Sincer, nu-ș ce-ar zice tipul ăsta dacă l-aș întreba… și încă să vezi chestie, și mașina lui are tot număr de Bavaria, ba chiar de München…plătește și el pe aici impozite…)
În fine, afișele astea se repetau cu isterie crescândă de jur împrejurul mașinii. Grijuliu, autorul (sau autorii), le plasaseră pe unele dintre ele în folii de plastic, ca să nu le anihileze ploaia. (Alea colorate erau însă lipite cu scotch direct pe caroseria mașinii).
Mare-i grădina Ta, Doamne, și mulți… încearcă să se uite pe geam la ea și nu pot de un biet camper alb care le răpește priveliștea.
andreeasepi.com 
4 responses to “Despre “sfânta” ospitalitate”
Aici nu pot sa fiu de acord cu tine… strazile nu sunt parcari pentru camper van-uri.
Reversul e sa ajungi intr-o tara in care fiecare are drept autoproclamat la un loc de parcare in fata casei, blocului , intrarii lui. Intr-un oras in care trotuarele nu exista si esti nevoit sa mergi pe strada cu doi copii mici de mana. Acum vine partea frumoasa. Waze-ul a transformat stradutele in autostrazi alternative bulevardelor si acum exista doar o limita inferioara de viteza: cu pedala la fund. Si cireasa de pe tort urmeaza: esti injurat cu “ce pula mea cauti pe strada cu doi copii ba…?” Ospitalitate si omenie curata. Asta cand nu trec prin balti aruncand apa in ochi copiilor sau cand nu arunca ei din masina resturile de suc. Si acolo unde exista trotuar exista si o javra de om care are un caine destul de maricel care sare pe poarta metalica speriind totul injur. Poate vei spune ca e doar un caine… dar urmele labelor pe tabla spune multe…
Sa incerci sa ii spui cuiva sa nu parcheze pe trotuar si sa primesti raspunsul ce pula mea nu iti vezi de treaba ta. Ai noroc ca esti cu copii ca altfel vorbeam fara cuvinte cu tine… explica-le tu copiilor ce inseamna ti-e cald cu dintii in gura…
Cam asta inseamna ca nimeni sa nu faca nimic pentru ca fiarele nu deranjeaza…
Si in incheiere vreau sa te rog sa imi mai spui o data pe unde mergeai tu dimineata cu copilul. Imi place cuvantul si vreau sa retin cum suna… a mi-am adus aminte. TROTUAR. ce lux e la voi… pacat ca nu sunt oamenii ospitalieri.. copii mei stiu ca exista trotuare doar in tarile civilizate in care regulie sunt respectate. Am incercat sa le schimb perceptia asta dar spun mereu: nu tati acestea nu sunt trotuare, sunt parcari…
Si una buna de final… stii ca vor sa mareasca limita de viteza in localitati la 70km/h? N-are legatura… doar asa ca sa stii…
Nu-i asa ca viata e mai frumoasa in tara ta fara ospitalitate decat in romania asta care se remarca mai ales prin oameni ospitalieri? Sper ca ti-am facut ziua mai buna…
LikeLike
well… nu, nu mi-ai facut-o mai buna, dar cred ca nici n-ai vrut 😉
si gresesti. legea da voie camperelor sa parcheze normal pe strazi, atata timp cat nu e interzis expres prin semne. e un vehicul categoria B. iar cei care considera ca trebuie sa le fie “rezervat” locul sunt aici tocmai cei care au impresia ca si-au cumparat si “privelistea” odata cu locuinta, si carora nici macar nu li se crease niciun discomfort real. dar am sa-i anunt ca au un avocat pe cinste. o zi frumoasa si mai putin venin iti doresc.
LikeLike
Nici eu nu sunt de accord cu tine, Andreea, dar nu sunt nici pe departe atat de suparata ca “a” 🙂
Pot sa imi imaginez ca locuiesc in casa aia si ca am in fata casei un parculet superb pe care il admir zilnic de la geamul bucatariei. Insa de cateva zile cineva si-a pus camperul la iernat. Adica nu pentru cateva ore, ci sa stea pentru cateva luni.. Si trebuie sa recunosti ca un camper (oricat de micut si dragut ar fi el) e muuuult mai mare decat o masina mica. Si uite asa sunt pedepsita iarna asta sa admir doar jumate de parc si un camper (un camper privit de la o distanta de 5 m pare teribile de mare! )
Da, recunosc ca nu este o tragedie, ci o problema de lux:) dar de cand traiesc intr-o tara civilizata, am invatat ca e de datoria mea sa semnalez si sa incerc sa rezolv orice problema, oricat de mica ar fi ea. Caci problemele mici nerezolvate se transforma in probleme mari, si de acolo nu e decat un pas pana la societatea de groaza (din pacate atat de adevarata) descrisa de “a” mai sus.
Iti raman insa admiratoare fidela si pot sa spun cu mana pe inima ca desi de data asta nu am fost de acord cu tine, am enjoy-ed la maximum fiecare propozitie din povestea ta! 🙂
LikeLike
Ok, inteleg ce ziceti, dar hai s-o clarificam.
Traim intr-o societate cu give and take. Atata timp cat omul a parcat perfect regulamentar conform tuturor legilor in vigoare, un mic disconfort vizual (spre strada, nu spre altceva – spatiul verde din fata terasei RAMANE NEAFECTAT) nu cred ca justifica o reactie de o asemenea virulenta din partea “bunului vecin”. Cred ca inca putem fi oameni unii cu altii, vorbi frumos si direct, nu prin afise care striga si pe care le lipesti unde iti place pe masina (proprietatea!) altuia… Despre asta era vorba.
Ar trebui sa vezi strada pe viu ca sa intelegi, probabil n-am reusit eu sa exprim. Discomfortul e minimal spre imaginar, actiunea furibunda.
Daca nu mai putem imparti cu altii nici macar spatiul public comun, doar fiindca ne-am obisnuit cu privilegiul si iluzia de a-l avea doar pt noi, atunci unde ajungem? Adica nu e ok ca altcineva sa foloseasca in perfecta legalitate spatiul public, dar e ok ca eu sa-i violez proprietatea lui privata lipindu-i afise unde ma taie capul?
Nu cred ca civilizatia inseamna meschinarie. Iar aici despre asta e vorba: despre comunicare agresiva si meschinarie. Despre a fi tras de maneca non-stop pentru tot soiul de vini imaginare care otravesc firescul dintre oameni.
Repet: poti sta nu la 5m, ci la 1,5m de camper si vedea bine-mersi la stanga lui, la dreapta lui si deasupra. Nu e ca si cum omul din apartament e acum inchis ca intr-o cusca si nu mai vede DECAT tabla aluia. Nici vorba. In plus, camperul e plasat la limita dintre 2 terase, incat chiar ca nu ia vizibilitatea completa a niciuneia (terasele sunt uriase). Mai mult, toata strada are geamuri pe directia aia, deci oriunde l-ar muta ar putea sa comenteze altii. Si in ultimul rand, reclamantul are asa niste tufe enorme plantate de jur imprejurul terasei sale ca sa nu-i vada altii lui inauntru, incat ma indoiesc cat de mult vedea el afara si inainte. De toate aceste aspecte am tinut cont cand am infierat ca exagerata atitudinea si ca rautacios stilul de comunicare – e tipic aici, nu vorbim nimic, lipim bilete seci, reci si imperative. (E aceasta cultura a distantei si a teritorialitatii, dusa de unii la extrem.)
LikeLike