mi-e sufletul greu,
submers în stânjeni de fluid clar, oceanic,
cu peşti.
apa mării stă oglindă în dimineaţa asta
fără adieri,
luciul ei printre pini şi ambarcaţiuni e tras în foiţă de aur,
iar tihna de început de lume a frumuseţii
mă apasă
cu desăvârşite sfârşituri.
valul e ceva care îţi dă speranţa
ciclicităţii,
a revenirii:
un recul cu braţele întinse către o eternă
întoarcere;
dar graţia deplină a acestei păci –
ciobul acesta de frumos imperturbabil – condamnă
orice viitor
la descompunere.
andreeasepi.com 