, , , , ,

Recviem la catafalcul relaţiilor interumane

Toată obsesia asta a noastră pentru bani şi lucruşoare, toată centrarea asta a vieţii pe posesiuni şi proprietăţi preţioase ajunge încet-încet să strice totul. De-ţi vine să fugi naibii în pădure şi să zici, “luaţi-vi-le fraţilor, luaţi tot ce prindeţi, stocaţi ca veveriţele pentru sfârşitul lumii, numai lăsaţi-mă odată-n pace”.

… începi să-i dai iar dreptate lui Rousseau că oamenii bogaţi au sentimente în toate posesiunile lor, că suferă pentru toate, şi te întrebi, o mai fi posibilă bucuria vieţii între şi cu oameni?

Bănuiesc că toate lucrurile astea se pot întâmpla oriunde. Mie mi s-au întâmplat în Germania.

P.S. (Update)

Mi se pare foarte frumos, generos şi demn de menţionat, că mai mulţi profesori germani s-au implicat în problema gecii rupte, arătând că nu sunt de acord cu atitudinea părinţilor colegului şi liniştind fata că nu e obligată să plătească nimic. Frumos că, din proprie iniţiativă, au intermediat într-o problemă care, în fond, nu-i privea, susţinând astfel valorile umaniste pe care le predau la şcoală. (Altfel, vorba unui monah: dacă posezi lucruri la modul egoist rişti să devii tu cel posedat de ele… Omul devine incidental, sterp, un accesoriu; o dependinţă a gadgeturilor sale, asiduu ministrant al propriilor achiziţii costisitoare.)

2 responses to “Recviem la catafalcul relaţiilor interumane”


%d bloggers like this: