raportez. aşa se vede lumea de aici. patul conjugal scârţâie.
din pricina unui felinar stradal pironit în ochi, n-am mai văzut de mult cerul.
ah, progresul! acum am aprins ochiul interior. (dar oare se cade?
chiar vrei să vezi câmpul de luptă, măcelăririle? în fine, ai vrut să ştii.)
ce facem noi? noi ce să facem, noaptea în somn scrâşnim din dinţi
cu toată vigoarea negaţiilor sedimentate în timp şi în mare
ordine –
Ordinea, mai presus de toate: 1, 2, 50, 74.
peste zi sunt bandajate frumos, sub machiaj.
noaptea însă, la interogarea fiinţei, porii se deschid,
subconştientul urcă precum apa fierbinte pe ţevi şi şuieră.
şuieră sălbatic respingeri cu respiraţie uscată, ca deşertul,
şi nu mai e posibilă decât încruntarea, trupul real expus şi biciuit… ah, cum ustură siliciul!
scrâşnim deci în paturi. sufletul s-a dus în PIB-ul măsii.
avem norme.
“formele de viaţă trebuie ambalate etanş şi steril”.
“tot ce nu e obligatoriu e interzis.”
“tot ce nu e interzis e obligatoriu.”
“între fiinţă şi fiinţă trebuie aplicate straturi cât mai numeroase de tehnologie
modernă”.
“evitaţi atingerile, sunt purtătoare de microbi”. la naiba.
cred că alergiile sunt de fapt dorul ăsta al meu de boală: să-ţi ling degetele de microbi, să nu mă mai mănânce pielea.
numele lucrurilor s-au desprins de ele.
acum şi sufletele de oameni.
dezosarea e organizată perfect.
pe ferestrele oarbe se ridică spre glorie fum opac, înecăcios.
înmormântează-mă în altă parte.
de m-ai fi zidit şi tu într-o biserică, barem, ca pe Ana lui Manole.
în rest, aici, crematorii. ochi de copil stau şi ei grămezi, afară. stive de globi oculari care dârdâie. ei, săracii, nici nu ştiu că dârdâie. le e dor doar de orbită, nu de orbit.
te rog nu mă mai întreba. pretutindeni, în apartamente, pe peroane, scârţâie şi se leagănă paturile lui Procust.
andreeasepi.com 