andreeasepi.com

“Vrem reguli clare, vrem stabilitate, vrem prezenţe sigure, vrem părinţi curajoşi!”

Culmea e că ne pare aproape neverosimil. Contraintuitiv.

Şi totuşi, cam aşa s-ar putea rezuma un studiu efectuat recent în Germania de către Institutul Rheingold din Köln, la solicitarea revistei “Stern”, care l-a şi publicat în numărul său din 29 ianuarie 2015.

Mi se pare extrem de important în lumea noastră de părinţi sofisticaţi şi nesiguri, printre care abundă concepte aproximative, hipstereli şi mode nereflectate, în mediul acesta de mobilitate extremă, presiuni snoabe şi prietenii instabile, să vă citez cuvânt cu cuvânt câteva din descoperirile acestui studiu. Traducerea îmi aparţine.

“(Copiii) trăiesc într-o abundenţă de lucruri materiale dar resimt totuşi un gol. Pentru ei, o viaţă cu reguli puţine, în care multe lucruri par aleatoare şi flexibile, nu este un tărâm de vis ci un ameninţător ţinut al umbrelor.”

“Părinţii sunt adesea epuizaţi din pricina jobului şi a rutinei zilnice. Atunci le lipseşte forţa de a educa. Însă copiii îşi doresc afirmaţii clare.”

Discuţiile cu copiii relevă că aceştia nu-şi fac aproape deloc griji cu privire la presupusa presiune şcolară după rezultate sau la temele pentru acasă (situaţia se referă la Germania). Dimpotrivă, ceea ce-i stresează mult mai mult este faptul că nu se pot baza pe părinţi şi “ordinea labilă a lumii lor.” “Copiilor le lipseşte distribuţia clară a sarcinilor. Copiilor le lipsesc rutina şi ritualurile, micul dejun împreună şi valorile clare“, afirmă psihologii care au luat parte la studiu.

Trăind în Germania, am observat şi eu această frică a părinţilor de a mai educa, de a-şi exercita atribuţiile şi prerogativele. Ba am şi simţit-o. Ajungi să vorbeşti cu copilul de parcă ar fi retardat, să accepţi zâmbind gingaş orice bazaconie şi orice comportament sălbatic de teama de-a nu fi cumva etichetat ca sever. Nu mai ridici tonul, nu mai manifeşti fermitate, totul e un susurel uniform şi prefăcut către monstruleţul care nu mai ştie în care parte să se azvârle. N-am auzit decât extrem de puţini părinţi germani să îşi atenţioneze copiii atunci când fac rău altora. Să-i înveţe să se pună puţin de tot măcar în pielea celui de lângă. Nici măcar educatoarele nu fac asta. Ar fi, vezi Doamne, o constrângere.

Copiii noştri cresc deci în mare parte cu părinţi nesiguri, temători să nu cumva să greşească faţă de odor şi de dezvoltarea lui viitoare, părinţi care evită să mai decidă asupra a ceea ce e bine şi ce e rău, asupra a ceea ce e corect şi fals. Copiii cresc fără un eşafodaj de criterii cu care să înţeleagă lumea, cu care să abordeze viaţa, le lipseşte o structură clară de valori.

Părinţii germani de astăzi cred că copiii lor au nevoie de mai multă libertate de desfăşurare. Copiilor însă le e dor de “previzibilitate şi stabilitate“.

Extrem de interesantă mi s-a părut şi explicarea fenomenului “fuga în virtualitate/media”: obsesia copiilor pentru jocurile video, chat-ul, messaging, televizorul în fiecare zi la oră fixă. Cercetătorii consideră că este vorba de încercarea copiilor de a găsi măcar ceva stabil, pe care se pot baza zi de zi, la care revin când au temeri. “Pasiunea pentru jocurile pe calculator oglindeşte căutarea unei lumi clar îngrădite şi controlabile. A unei lumi în care sunt valabile reguli fixe. A unei lumi a binelui şi răului. O lume mai puţin haotică decât cea reală.”

Iar comunicarea continuă prin FB şi Whatsapp, contactul acesta neîntrerupt, reprezintă “soluţia” lor la superficialitatea relaţiilor şi la anxietatea pierderii conexiunilor care nu mai sunt de mult la fel de strânse şi de stabile ca odinioară cu “cel mai bun prieten” sau cu “prietena de suflet”. Copiii sunt marcaţi chiar şi de divorţurile vecinilor sau ale părinţilor prietenilor lor. Îşi spun –  de pe o zi pe alta mi se poate întâmpla şi mie. Lumea alegerilor infinite le pare ameninţătoare. Percep şanse uriaşe de realizare, dar şi riscuri enorme. Înţeleg că poţi deveni superstar peste noapte fără vreun merit deosebit şi că poţi fi cel mai bun din generaţie şi totuşi să te ratezi.

Copiilor le lipseşte siguranţa, încrederea, apartenenţa de durată la un grup şi la o realitate care să dăinuie. Le lipsesc legăturile sufleteşti sigure şi asumate care să-i împlinească, prezenţe umane normative consecvente, clarificarea lumii. Principiile. Bunele începuturi.

Pe scurt, copiii au din nou nevoie de părinţi. Nu (numai) prietenuţi, clowni, îngrijitori neutri, preşuri sau slugi.

Părinţi adevăraţi. Calzi, înţelegători, deschişi dar tranşanţi. Siguri pe ei şi reali.

Sursa: Stern Magazin, Ausgabe 29.01.15, “Eltern, erzieht uns endlich wieder!”, paginile 60-64. Autori articol: Silke Gronwald şi Rolf-Herbert Peters.