Din momentul în care actul scrisului s-a decuplat de la gestica tandră a aşternutului pe hârtie, ceva fundamental s-a alterat definitiv în relaţia mea cu cuvintele – poate chiar… cu Cuvântul.
Înainte, cuvintele aveau formă, miros (da, chiar şi miros!), coloratură. Erau frumoase. Eu decideam cât de frumoase. Unduirea trupului lor era unduirea eternului feminin, un şold de “d”, un umăr de “m”, o gleznă de “z”. Le caligrafiam cu un soi de amor. Le puteam pipăi, prinde de talie, mângâia, chestiona. Mă puteam zgâi la ele din diverse unghiuri şi le puteam zgândări în fel şi chip. Deveneau concrete. Mă îmbrăţişau. Se plecau sau se ridicau, se culcau supuse şi pufoase sau se răsteau la mine ascuţit, alura şi înclinaţia lor îmi reflectau întru totul starea de spirit.
Acum au devenit şiruri de caractere uniforme, plate, despărţite ici-colo de spaţii goale, mici, albe.
Alunecatul ăla atât de palpabil şi vital cu pixul sau cu cerneala pe hârtie a fost înlocuit de un soi de clicănit înfundat, de un soi de toacă de plastic cu o acustică groaznică, a tastaturii. Le mai trăiesc doar rupte de mine, prin intermedierea de un luciu sfidător a ecranului interpus – acest instrument odios de aproximare a realităţii.
Nu vi se pare că, în general, digitizarea asta a făcut să le trăim pe toate cam rupte de noi? Toate există undeva departe într-un soi de limbo, într-un server sau un “cloud” (ah, ce tentativă de poezie), unde se fac cifre. Unde noi înşine devenim, încetul cu încetul, numere. Utilitarianismul a câştigat pe toată linia. Şcoala nu ne mai învaţă decât aptitudini pentru piaţa muncii, ce nevoie mai e de frumosul adânc, de adevăr, de mesaj, de perspectivă? Ce nevoie mai e de instrumentele raţiunii şi ale spiritului, de revolta unui “de ce?”, “de ce fac asta?”, “la ce îmi foloseşte?” Culegem clicuri şi mici platitudini interesante de pe FB, ca şi cum am ciupeli în grabă doar petalele de pe flori, mutilând şi câmpul şi neumplându-ne nici casa cu buchete. Cuvintele grele rămân în urmă, se scufundă, ne înconjurăm de neviu. Cum spune un amic de al meu fotograf, Voicu Bojan, ne bucurăm de revoluţii, numai că nu orice revoluţie e şi o evoluţie. Poate chiar dimpotrivă.
Un cunoscut scriitor de origine siriană, Rafik Schami, povestea odată cum a învăţat el limba germană şi, mai ales, cum a iubit-o. Zi de zi, timp de ani de zile, a copiat de mână fiecare cuvinţel din dicţionar, scriindu-l o dată, de două ori, de n ori până devenea al lui. Până toate fibrele trupului şi sufletului lui îi memorau forma, îi pătrundeau fiinţa subtilă a acelui cuvânt. Până când vibraţia pornită din vârful peniţei trecea prin degetele strâns încordate, prin articulaţia mâinii, prin muşchii antebraţului şi apoi ai braţului, prin ceafă şi prin cutia toracică, direct în creier şi în inimă.
Nu, cuvintele nu sunt abstracţiuni. Şi da, mie îmi e dor de stilou. Din cutia lui de catifea albastră din bibliotecă îl aud uneori cum suspină, scânceşte, se zbate, se dă cu capul de pereţi. De reproşat, nu mi-a reproşat-o niciodată.
andreeasepi.com 