în cușeta aceasta călătoresc singură
prin întuneric.
câteva cărți, o fotografie și
sufletul meu ce se bălăbăne ca un bec chior
și galben atârnat de pe tavanul decrepit,
stând să se desprindă la fiecare
curbă, smucitură,
și să îmi cadă în cap.
bancheta e din vinilin de proastă calitate, tăiat cu lama.
(se vede că au mai călătorit și alții.)
ce caut aici?
afară e noapte, din când în când frânăm zgomotos în câte o gară
vegheată de alte becuri chioare și de
gongi cu aripi,
atunci vagonul de la urmă se rostogolește de-a berbeleacul
și îl străpunge pe cel din față
poticnit acolo, neputincios, ca un viitor prin mațele căruia se propulsează fără milă drugii de fier ai trecutului lansați de inerție –
sau poate e invers? poate în spate nu e decât viitorul, cine știe? –
nu reușesc să cobor, înot prin
mine ca printr-un coșmar în care
toate ușile sunt blocate,
aș vrea să pot să descalec în noapte,
aici, acolo, să bâjbâi și să fiu
fericită,
să descopăr noi nuanțe ale
orbirii, locuite de sunetele multicolore ale beznei, să pun mâna
hulpavă pe pulpele organicului tulbure și frumos,
dar ceva mă hipnotizează
(poate promisiunea unei stații terminus,
poate paralizia perfecțiunii… )
și iată, trenul de noapte s-a urnit iarăși,
pe peron, copiii mei, umbre de carne, plâng și m-aș arunca m-aș arunca m-aș arunca
să-i mai îmbrățișez odată,
nu trag semnalul, sar, nu
doare, doar
șinele șuieră ca un pat de șoapte,
neîncetat.
2 responses to “Tren de noapte”
ce tîrziu te-am găsit…
LikeLike
Ciao Petronela, mai bine mai tarziu decat niciodata 😉 Ma bucur sa te e-cunosc!
LikeLike