andreeasepi.com

în cușeta aceasta călătoresc singură

prin întuneric.

câteva cărți, o fotografie și

sufletul meu ce se bălăbăne ca un bec chior

și galben atârnat de pe tavanul decrepit,

stând să se desprindă la fiecare

curbă, smucitură,

și să îmi cadă în cap.

bancheta e din vinilin de proastă calitate, tăiat cu lama.

(se vede că au mai călătorit și alții.)

ce caut aici?

afară e noapte, din când în când frânăm zgomotos în câte o gară

vegheată de alte becuri chioare și de

gongi cu aripi,

atunci vagonul de la urmă se rostogolește de-a berbeleacul

și îl străpunge pe cel din față

poticnit acolo, neputincios, ca un viitor prin mațele căruia se propulsează fără milă drugii de fier ai trecutului lansați de inerție –

sau poate e invers? poate în spate nu e decât viitorul, cine știe? –

nu reușesc să cobor, înot prin

mine ca printr-un coșmar în care

toate ușile sunt blocate,

aș vrea să pot să descalec în noapte,

aici, acolo, să bâjbâi și să fiu

fericită,

să descopăr noi nuanțe ale

orbirii, locuite de sunetele multicolore ale beznei, să pun mâna

hulpavă pe pulpele organicului tulbure și frumos,

dar ceva mă hipnotizează

(poate promisiunea unei stații terminus,

poate paralizia perfecțiunii… )

și iată, trenul de noapte s-a urnit iarăși,

pe peron, copiii mei, umbre de carne, plâng și m-aș arunca m-aș arunca m-aș arunca

să-i mai îmbrățișez odată,

nu trag semnalul, sar, nu

doare, doar

șinele șuieră ca un pat de șoapte,

neîncetat.