În lungul lor drum către primăvară, potecile au îngheţat sub zăpadă şi, abia auzite, şuşotesc. Când te apropii, ca la un semn duc degetul la buza câmpului şi tac. Tac ele, ca să lase tălpilor mele loc să se întrebe. Să inventeze noi peisaje. Căci potecile vechi nu se mai văd. Cineva a tăiat prin mijlocul unui câmp alb o idee şi a tocit-o cu paşii. Acum ea e cărarea. Câmpul e neted şi virginal, sub el pământul doarme bine încotoşmănat făcând dragoste cu seminţele lui, nevăzut de nimeni. Are şi el dreptul ăsta, iarna, să fie pudic, să se ascundă de fermier, să-şi strângă capul în piept, în poziţie fetală, şi să doarmă. În curând are să vină, respirând, primăvara să îl despoaie de secrete, să îi seducă pruncii sub sânii ei alungiţi la amurg şi să îl stropească sub picturile ei naive cu galben, verde şi roz.
Dar în seara asta câmpul din spatele caselor e doar alb şi doarme acelaşi somn înfofolit ca şi copiii din case, şi e linişte. Undeva, la o fereastră, cineva citeşte poate sub un bec, într-un fotoliu cald şi vechi cu cergă. Dar eu sunt aici afară şi aici e frig. Aerul e casant, câmpul e alb iar sub picioare crapă şi scârţâie poteci. Cerul învineţit presimte primăvara şi îşi atârnă de gât fulare deşirate şi întunecate de portocaliu şi roz. Pe bolta indigo o lună imensă de culoarea mierii striveşte orizontul cu grandoarea ei galbenă, rotundă şi aproape. Dealul alunecă la vale iar tufele înţepenite care au supravieţuit lui Ianuarie, tufele-pieptene înclinate de vânt, sunt mov ca nişte degete bătrâne şi dese, subţiri şi răşchirate prin propriul lor păr. Da, cerul e indigo, luna rotundă şi rumenă ca mierea, câmpul alb, azimutul roz-portocaliu, iar tufele sunt de un mov închis şi discret. E tăcere. În spatele meu, trei căprioare au ieşit sub lună, la păscut, contururi maronii aplecate în zăpadă. Pâlcul de pădure e în urmă. Eu respir şi ascult atât de departe vuietul constant al autostrăzii. Nu mă mişc. Trăiesc o sublimă senzaţie supra-terestră, că sunetul se estompează, că tăcerea îl striveşte şi-l alungă, că deasupra există un cer atât de plin de alte ceruri, că mă găsesc pe o bilă mare de materie care pluteşte în vidul fără margini alături de alte bile mari de materie. Şi toate luminiţele, toate clădirile, toate giganticele noastre construcţii sunt atât de meschine sub luna asta enormă şi suverană, încât par minusculi pureci în blana Terrei, efemeride pe spinarea ei, iluzorii mărgele multicolore de praf pe scoarţă. Şi am lămurita senzaţie că scoarţa s-ar putea încreţi şi scutura tocmai în momentul acesta de ele şi totul ar dispărea într-o fracţiune de secundă, şi ar rămâne iar doar bilele pure, bilele nemachiate de materie plutind suverane în vid…
Aud încă vuietul ireal al autostrăzii în ureche, dar e atâta singurătate aici, sub lună, încât îmi pare că am urcat deja în spaţiul sideral, că m-am desprins de ireal, că am plonjat în concretul grandios al bilelor goale de piatră hălăduind prin univers. Nu mă aud nici pe mine, propria mea voce pare sintetizată artificial, nu poate reprezenta nimic. În acest univers, până şi propria mea voce e minciună.
Podeţul peste autostradă. Două sensuri de mers, două benzi de lumină curg dedesubtul meu: una roşie de la stopurile autovehiculelor, alta albă, de la farurile lor. Maşinile însele nu mai par entităţi individuale: s-au topit unele într-altele, n-a rămas din ele decât dâra de lumină, dâra de materie sublimată. Forma vieţii este dată de proporţia luminii în întuneric. Doar asta ne deosebeşte. Şi peste asta pluteşte rotundă, enormă şi grea, ca o ameninţătoare materializare a ameninţătoarelor splendori, luna galbenă. Astru nou şi mare, venit să ne redescopere Estul. Abandonăm cartea în fotoliile calde cu cergă, ieşim din unghere, păşim pe câmpurile îngheţate, alunecăm înspre ea în hipnoză, o urmăm insomniaci şi despuiaţi de sine, năluci treze.
E lună plină la sfârşit de ianuarie.
andreeasepi.com 