Panta începe abrupt. Mușchii se opintesc. Se contractă, se întind. Înaintez anevoios în sus: dreptul, stângul, dreptul, stângul… La fiecare pas, talpa bocancului scârțâie, alunecă puțin în spate în zăpada moale, aproape zloată.
Lanternele rămân stinse. În albastrul de cobalt al nopții, doar stelele licăresc, neverosimil de multe. Când lăsăm în urmă ultima casă, ne afundăm în întuneric. Și ridicăm instinctiv ochii spre cer. O explozie de cioburi sclipitoare, scăpărând nestinse, picură încet peste noi, peste spinările înzăpezite de munți ca niște dinozauri împietriți sau, poate, doar adormiți. Deasupra și roată-roată, noaptea, această pânză largă înmuiată în tuș negru, înfășoară planeta. Pe ea stă scrisă migălos, cu scânteieri de lumină atârnată în vid, caligrafia trecutului, a galaxiilor ce poate nu mai sunt.
Din când în când, coboară sănii în viteză, chiuind. Copiii se aruncă demonstrativ din calea lor, în zăpadă. Apoi se face iar liniște. De-o parte și de alta a drumului: pădure. Brazi uriași, un soi de zgârie-nori vegetali, urcă și urcă și urcă amețitor spre boltă. Dar nori nu sunt de data asta, ca să rămână agățați în vârfurile lor. Fuioarele de ceață se plimbă leneșe peste satul din vale; aici aerul e clar, iar deasupra uriașelor trunchiuri de brazi planează doar, bine ascuțită, lama de secure a unui sfert de lună, înfiptă la baza cerului. Iată și Carul Mare, un Venus orbitor, Andromeda…
Respir. Buzele tale sunt neașteptate. Sărutul tău umed în aerul rece și ionizat al nopții miroase ca acum 20 de ani: proaspăt, dulce, ca promisiunea unei beții ușoare și de durată. Totul miroase la fel, miroase ca atunci, miroase ca România. În mine se trezesc amintirile, ies amorțite din cotloane, de sub plăci de mormânt, ca vârcolacii, năpădesc gardurile pe care le-am construit ca să mă apăr. Peste noi ninge cu stele; îndărătul pleoapelor închise plouă cu lacrimi pe care ți le ascund.
Cât de fericiți eram atunci! E oare cu putință? Să-mi amintesc cum se simte fericirea? Libertatea? E ceva ce mă zguduie. Mă zguduie și mă schimbă. Pășim unul lângă altul sub cer. Insignifianți în Universul infinit, dar suflete înviate, palpitând! Iată esențele; pe ce le-am vândut? Hai să umblăm așa, la lumina nopții, la nesfârșit, îmi vine să îți zic.
Dar până să vorbesc, ca mai mereu în viață, drumul cotește. Iar în spatele curbei pândește deja primul felinar: scuipându-și peste potecă aura portocalie, împrăștiindu-și convenabila orbire, mâzgălind înălțimile.
Magia nopții se sparge. Cerul se îndepărtează, stelele pălesc, redevenim mari, centrali în nimicul lipsit de acum de orizont și de vrajă. Ancorați în pământ. Umbre pe drum.
Comuniunea cu cosmosul se destramă. Iar pentru fiul meu miop, cu ochelarii lăsați acasă, ea nici n-a existat. Și mă lovește realizarea: copiii ecranelor și mall-urilor, copiii micilor piese de Lego risipite pe covoarele unor camere închise în orașe ce viermuiesc sub capace de smog și iluminat artificial, N-AU VĂZUT, POATE, NICICÂND ADEVĂRATUL CER .
Și n-au simțit niciodată ispita aceasta, ziditoare de suflet, de religii și de romane, a căderii în sus.
*Alm (germ.)= pajiște alpină
andreeasepi.com 