Privesc peretele bătrân invadat de iederă roșie
ca de fierbințeala jenată a unei iubiri
posesive, geloase, târzii.
(Săgeata unei nostalgii, pogorâtă din senin în coșul pieptului,
tulbură apa
în care pluteau, inerte, cuvintele.)
Nemișcată, clădirea mă fixează cu ochii ei dreptunghiulari,
muți,
din sticlă.
Vântul mușcă din blana aprinsă de pe obrazul casei.
Pomeții bărboși, frământați de valuri, freamătă;
prin ei se propagă unda unui murmur
de sfârșit
de octombrie.
Palmele iederii mai întâi se desprind și-apoi se alipesc
din nou pe tencuială
ca pipăitul orb al unui chip,
ca încordarea unei bolborosiri.
Pe asfalt, printre picioarele oamenilor, stoluri de frunze uscate
foșnesc ca fustele unor mahalagioaice,
galben, cărămiziu.
Se-mbrățișează, se despart.
Vin plutind din unghere. Se dau peste cap. Ning de sus.
Aleargă împiedicându-se.
Gonesc către ultima bârfă,
împinse de graba unei catastrofe.
Libertate. Finally.
În octombrie, frunzele trăiesc inconștient,
iresponsabil,
doar pentru ele.
Se aștern noian lângă bordură,
pun urechea obosită
la burta neagră a străzii
și tac.
Se umplu de soare,
se scutură ca de fiorul unui gând
Și ascultă.
Ascultă.
Se strâng norii.
O bătrână coboară dealul
cu bicicleta.
Writer Between Worlds 