Fierbințeala se scurge peste câmpuri ca șerpii.
Soarele făcut măciucă lovește în moalele capului, pielea se încinge, carotida pulsează ritmic.
Pe luciul apei, pluta undiței nu mișcă.
Vara, feroce, a desenat largi crăpături în sol, cicatricile arsurii.
Doar mușuroaiele de cârtițe par jilave, dar aparențele înșală: copiii ridică bucăți împietrite de pământ și aruncă cu ele după broaște.
Pe malul opus, vacanța mare chiuie, azvârlind bețe în iaz și ultima zi de școală cu ele cu tot.
O familie de rațe iese de după papură călcând apa. Al optulea pui se prăbușește stângaci din stuf, pedalând grăbit din urmă.
Lișițele se scufundă după pește.
Nu trage. E aproape prânzul.
Miroase a uscăciune densă, vitală. Ierburile înalte se înclină ușor sub adiere, parcă duc întreaga greutate a cerului.
Azuriul e spălăcit, arcuit, fără nori. Ridici pălăria de paie și lași aerul să treacă peste sudoare, răcorind-o o clipă.
Libelulele verzui sunt grase și joacă sârba peste poteci.
Copleșiți de amiază, cosașii zumzăie ca pentru sine, monoton și monastic, mantra incomunicabilă a câmpiei bănățene.
Cât privești împrejur, orizonturi. Doar frumusețea asta simplă, suportabilă, eliberatoare.
Pește ioc.
andreeasepi.com 