Câteva gânduri, poate potrivite pentru aceste zile, readuse în memorie parţial şi de acest articol.
“Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia.”
“Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar nu e nici delir sadic ori masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e – dar nu frenezie, nu ameţeală. (…) În creştinism extazul nu e niciodată tulbure. (…)”
“Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.”
“Oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia.”
“Creştinişmul (…) e tot un cavalerism. (…) Numai că are, în plus, şi o nobleţe super-rogatorie, a bunătăţii şi a iubirii.”
“Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult decât oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce e clocot, e scandal, e “curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e happening – e cel mai formidabil happening. (…) Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul), şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină). (…) Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai “tare” a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti în viaţă ale lui Dale Carnegie. ” (1965)
Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii – Ed. Dacia, 1991.
andreeasepi.com 