pe vechea mea stradă locuiau câteva metafore
care se trăgeau de şireturi cu Dumnezeu,
şi încă frecvent, vă jur.
gemetele lor de plăcere mă ţineau trează noaptea
(pe vremea aceea nu mă uitam la televizor;
mă uitam la semaforul din depărtare cum pâlpâie suspendat:
roşu-galben-verde, roşu-galben-verde,
de parcă regla accesul la cer).
uneori, spre decupatul zorilor, metaforele astea
aveau chef de vorbă şi îmi mai povesteau şi mie
una-alta.
subtilităţi. extazuri.
nu puteam înţelege cum de nu le văd toţi,
cum de nu le aşteaptă nimeni.
ah, nopţile acelea cathartice!…
acum, că am devenit omuleţi populaţi de ecrane
populate de sosiile noastre etern zâmbitoare defilând pe Facebook,
am început să înţeleg.
pe noua mea stradă se întâlnesc doi bătrâni fără picioare
şi se salută trecând unul pe lângă altul în zumzetul electric
al scaunelor cu rotile.
scaunele gonesc, acţionate de motoare.
nici oamenii, nici metaforele nu mai au timp
să se vadă.
andreeasepi.com 