într-o dimineaţă, în timp ce muşcam din măr, frumosul a descălecat din cireşul roz şi s-a apucat să leviteze la fereastra bucătăriei.
totul s-a umplut de reavăn: mai întâi părul, apoii pielea, apoi pâinea, apoi gândul absent din spatele frunţii.
s-au umplut cu vălătuci roz oalele şi farfuriile, iar în chiuvetă trona, ca o lubeniţă crăpată bine, timpurie şi zemoasă, soarele;
îl scoteam cu polonicul în pahare (umplusem deja toate sticlele iar ele străluceau, străluceau, prin unghere ca pistele de aeroport…)
n-am ştiut ce să mai fac. ca să nu mă înec, mi-am dezlegat plumbii de la picioare şi m-am căţărat ca iedera peste lume.
în clădiri de sticlă roboteau ocnaşii, una cu ecranul, ecranaţi;
ciocnindu-se de colţurile oţelite ale etajelor, soarele se refracta sălbatic, tăios, orbindu-ne pe noi, toţi ceilalţi.
în văzduh era, cât vedeai, numai duh.
andreeasepi.com 