“Iată darul cel mai mare al lui Hristos: ne binecuvântează cu această minunată, supranaturală putinţă de a răsturna principiile termodinamicii, ipseitatea, emoţia personală; ne vedem aşa cum suntem, nu cum ne plăcea a ne socoti – la fereala de orice posibilă învinuire – înzestraţi numai cu drepturi şi calităţi, neprihăniţi, stăpâni ai lumii, superiori imbecililor, răufăcătorilor şi neînţelegătorilor de pe glob şi îndeosebi celor din câmpul energetic al imperialei noastre persoane. Încântătoarea iluzie încetează.” – Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia 1994.
Cam aşa stă treaba. Tre să accepţi că viaţa e un cadou. Care uneori poa să fie şi pacoste. Un pachet cu de toate. Nu ţi l-ai făcut tu, nu ţi l-ai ambalat tu, l-ai primit şi ăsta e el. Trebuie să-l trăieşti aşa cum e, să-l cultivi mai departe şi to make the best of it.
Cum zicea Sartre, pare-mi-se, important nu e ce face viaţa cu tine, ci ce faci tu cu ceea ce face viaţa cu tine. (“Freedom is what you do with what’s been done to you.”) Trebe să accepţi. Astăzi se consideră virtuţi numai frământările hiper-psihologizante, maximizările, autodepăşirile galopante, overachievementurile, perfecţiunea, “succesul”.
Rahat.
Una dintre cele mai mari virtuţi ale vieţii este acceptarea. Răbdarea. Ceva bun tot vine până la urmă. Fii pe fază să-l sădeşti în tine. And be kind to others. Poate de aia eşti aici. Poate un singur gest de-al tău astăzi va ajuta pe cineva peste 50 de ani. De unde poţi şti? Poate te-ai născut doar ca să porţi mai departe o genă. Sau o idee. Poate eşti doar o undă în râul ăsta al vieţii care vrea cu turbare să continue să ude pământurile.
Bea un vin bun, umblă în natură, ascultă muzică, fă dragoste din toată inima – e vorba de creat şi crescut viaţă. De asta suntem aici. Lasă sufletul să te ajungă din urmă, nu auzi că gâfâie? Reconectează-te la Alpha şi Omega. Alungă înspăimântătoarea iluzie că tot viitorul se sprijină doar pe umerii tăi, n-o mai hrăni cu patologică voluptate. “Teama e camera obscură în care se dezvoltă negativele”, zicea Papa Ioan Paul al II-lea. Spaima te scufundă ca odinioară pe Petru cel umblător pe mare.
Perfecţionism? Been there, done that… Ajunge! Abia ciobul lipsă al cubului îl face frumos, suportabil. Pentru că îl umanizează. Imperfecţiunile ne fac umani şi frumoşi, pentru că ne obligă să ne completăm reciproc, să trăim unii cu alţii, să ne împrumutăm unii din alţii, să ţâşnim suflet către suflet. Pentru că ne deschid spre căutare. Pentru că ne fac să iubim. Omul perfect n-ar avea nevoie de nimeni. Şi asta ar fi groaznic.
Hristos nu s-a suit pe cruce pentru oamenii perfecţi. S-a bătut în cuie pe lemn ca să îmbrăţişeze lumea, aşa cum e ea, cu bune şi rele. Şi să sprijine ca un Atlas cerul, să nu ne cadă mereu în cap.
(P.S. Apropos de imperialul nostru cap, care, ştiţi voi, el face, el trage, iată o listă de mici şi mari iluzii (cognitive biases) cu care defilăm vajnic prin lume şi care ne îndepărtează, şi ele, de la buna măsură: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_cognitive_biases).
andreeasepi.com 