andreeasepi.com

Ironie. Piaţa Operei tocmai fusese terminată, după o reconstrucţie care eliminase şinele de tramvai din centru, deviindu-le pe alte străzi. Ca să fie pentru manifestaţiile de sorginte nord-coreeană dedicate “geniului carpatin”. Nu-i pentru cine se pregăteşte. Sau da, pentru el au fost, dar pe invers. Ironie.

Eram un copil la Revoluţie, dar îmi amintesc…

…cum am trecut în 16 decembrie pe lângă casa lui Tökes cu tramvaiul, venind de la şcoală, si ce îmbulzeală era deja acolo, (pe colţul opus era pe vremuri o alimentara, mereu goală, iar eu ţin minte că purtam fâşul meu roz, fiindcă era atât de cald pentru decembrie) şi cum am început să sper;

…cum a fost chemat taică-miu de pe santier împreuna cu alţi colegi, pe post de forţe de ordine în zona Maria şi nu ştiau ce să facă, pentru că în sufletul lor simpatizau cu demonstranţii dar erau supravegheaţi de miliţie şi de securitate; ţin minte tensiunea aia crescândă ca o prezenţă separată, ca un filament de căldură, de oroare, de speranţă (“în sfârşit!”) în apartamentele întunecoase şi reci unde ştiam, de la Europa Liberă, că restul cortinei de fier căzuse deja.

…cum se aude huruitul tancurilor noaptea prin urechile unui copil de 13 ani;

…cum un tip infiltrat în mulţime, la ELBA, a scos – cred – un pistol de sub haina de piele şi apoi cineva a căzut pe malul Begăi (priveam de la geamul bunică-mii care locuia vis-a-vis);

…cum, încercând noi să dăm un telefon la prietenii din Bucureşti ca să îi anunţăm ce se întâmplă, firul era ocupat de oameni care vorbeau de o iminentă ieşire în stradă, în masă, de la întreprinderi, şi am început să tremurăm, de fericire sau de spaimă nu ni-i prea clar;

…cum ne-a mutat tata cu aro-ul printre gloanţe şi negru de fum de la bunică-mea la ai mei, care locuiau mai ferit, într-un bloc la periferie;

…cum prietenii alor mei din Calea Girocului, unde a fost masacrul maxim, dormeau noaptea în vană sau pe podeaua băii fiindcă li se rătăceau gloanţele prin casă;

…cum s-au ridicat ca un vuiet imens, neverosimil, miile de oameni prin 18 sau 19, nu mai ştiu clar, dar ţin minte sentimentul ăla incredibil de a auzi tinerii strigând noaptea în beznă “români veniţi cu noi, români veniţi cu noi!”, ca o mantra trepidantă şi tulburătoare;

…cum în 22 dimineaţa curgeau în oraş râuri de manifestanţi din satele adiacente, cu portrete ale lui ceauşescu  mâzgălite si “împodobite” cu copite de porc ori dinţi de vampir;

…cum în piaţa operei se aruncau pâini şi portocale în mulţime;

…cum taică-meu a ieşit la fereastră sugrumat de emoţie, şi, agitând pumnul, a zbierat “victorieeee!!!” in careul nostru de blocuri până a răguşit si i-au dat lacrimile;

…cum ne-am uitat la dinescu şi caramitru la televizorul vecinului sima, un sârb;

…cum apoi ne-am ascuns şi ferit de “terorişti” şi cum taţii din bloc făceau ture la paza casei scării, sudând chiar gratii la geamul uşii blocului. gratiile alea au rămas acolo până acum câţiva ani, când au înlocuit întreaga uşă cu una din termopan.

…cum se trăgea noaptea dintr-o macara de deasupra cimitirului din Calea Aradului – un păcănit automat, neverosimil;

…cum împărţeam cozonac la soldaţi, pe stradă;

….cum ne îmbrăţişam cu toţii şi veneau dacii vechi cu steaguri decupate la geamuri şi claxonau şi lumea râdea, râdea!

…cum mi s-au tăiat genunchii când am mers la cimitirul săracilor unde erau torturaţii;

…cum la revoluţie m-am rugat pentru prima oară. să cadă ceauşescu. iar vecinul sendi, veterinar, m-a asigurat, foarte convingător: “gata-i pita lui!“

cum m-am îndrăgostit iremediabil de libertate şi mă ţine până astăzi. a trecut un sfert de secol. mi-e dor să nu uit şi mi-e dor de Timişoara.