Valuri de sinucideri. Tot mai multi oameni tineri, bogati, “de succes”. Nu e ceva defect cu treaba asta? Cum definim succesul noi astazi? Ni se inoculeaza peste tot ca viata noastra ar trebui sa fie spectaculoasa, bogata, independenta, libera, pe culmile fericirii. Oare nu tocmai presiunea asta de a fi fericiti ne arunca in bratele depresiei? Oare nu tocmai sistemul de referinta gresit, lipsa bucuriilor simple ale vietii, asteptarile prea mari?
Oare ceea ce am ajuns sa definim drept fericire nu e mai degraba o stare de suprastimulare, de exaltare nerabdatoare pe care ne-am dori-o permanentizata? Oare ceea ce numim libertate nu e mai degraba dorinta egoista de a nu depinde de nimeni si a nu lasa pe nimeni sa depinda de noi?
Sa schimbam perspectiva.
Pe o strada centrala din Munchen exista, sus pe un damb, o biserica mica, inconjurata de morminte. Una dintre cruci apartine unei femei de acum 300 de ani, care daduse nastere la 7 copii. Ii murisera toti de mici. Unul dupa altul. Nu-mi pot imagina nimic mai cumplit decat sa-ti moara copiii. S-o fi gandit oare femeia aceea sa isi ia viata? Dimpotriva, cred ca a cautat pana la final doar sa o inmulteasca. Nici prin cap nu-i trecea probabil ca viata i-ar apartine, ci ca doar curge prin ea, prin copiii ei.
Acceptare.
De multe ori ma gandesc la oamenii din razboaie, din lagare, la victimele abuzurilor. La supravietuitorii multiplelor holocausturi din istoria umanitatii. Cum fac fata deznadejdii? Pierderii increderii in oameni, traumei?
Victoria lor e tocmai viata. Si tot viata e cea mai buna razbunare.
Dar iata ca in ziua de astazi, cocotati pe varful piramidei lui Maslow, ajunsi la “autorealizare” si “dezvoltare de sine”, in aerul rarefiat al sofisticarii lumii moderne, tot mai multi oameni au senzatia acuta a lipsei de orizont. Unde sa mai urcam? Nu putem fi semizei; oricat am incerca, nu putem da sens maxim vietii in fiecare secunda. Poate pentru ca nici nu trebuie. Poate ca e normal sa avem limite. Dar ne-am obisnuit atat de mult sa avem controlul. Ne agatam de noi insine cu disperare, iar golul sufletesc se lateste ca o falie, se casca precum o prapastie.
Dupa fiecare sinucidere aud invariabil sintagma “nu era fericit(a)”. Dincolo de superficialitatea afirmatiei, ma intreb totusi: Oare viata merita traita numai atunci cand esti fericit? Oare viata e doar un accesoriu, un confort, o haina de care ne dezbracam cand ne strange? Oare nu ne imbatam cu apa rece gonind obsesiv dupa fericire? Oare nu ne-ar fi mult mai de pret si de folos pacea?
Pacea sufleteasca. Dumnezeu. Slujirea aproapelui.
Uneori ma gandesc ca ne hranim singuri tenebrele. Omule care te gandesti la sinucidere, de unde stii ce planuri are Dumnezeu cu tine? Poate tu-ti iei azi viata iar maine ai fi avut sansa sa salvezi un copil, sa luminezi ziua unei batranici in tramvai, sa mirosi un camp proaspat cosit, sa dormi bine noaptea, sa dai cuiva de mancare.
Sa iubesti si sa fii iubit.
Sau poate ca nefericirea e tocmai modul in care ti-a fost dat sa cresti, sa inveti despre tine ca ai puterea sa traiesti cu durerea, cu spaima, si, candva, chiar sa le depasesti.
Nu trebuie sa-ti porti poverile singur.
PS. In ceea ce priveste depresiile clinice si tulburarile severe, exista specialisti, exista tratamente deloc de neglijat.
andreeasepi.com 