Mi-e ciudă de mor că m-am dus la piaţă mereu fără aparatul de fotografiat la mine. Am dat o tură scurtă prin România, acum în iunie, şi abia aştept să merg iarăşi în august. Promit să documentez totul atunci. Ce bogăţie, ce personaje! Abia acum, intrând din nou în supermarketul insipid şi inodor de la Wettersteinplatz mi-am dat seama ce tâmpenie epocală am comis fiindcă n-am filmat o piaţă românească. Poate învaţă şi cei de aici ceva.
Da, domle, se întâmplă ca în pieţele româneşti să mai pută a budă, să mai calci pe câte o roşie flecită, să mai zumzăie nişte muşte. Asta e dacă-i produsul natural, clădit în piramide zemoase şi vândut repede, sub umbrelele de soare, până nu se strică. (Măcar nu te îmbolnăveşti de alergii, are sistemul imunitar cu ce lupta.) Dar, Doamne, ce gust au roşiile, cireşele, caisele, ardeii şi castraveciorii!!! Să te lingi pe buze nu alta! Şi cât te mai îndeamnă pieţarii, cu mutre hâtre, să iei de la ei… Cred că şi de-ai merge cu bancnota de 1 milion ar găsi o modalitate să ţi-o schimbe, doar să le cumperi marfa. Nu numai că ai voie să pipăi produsele, dar eşti îmbiat chiar de către vânzător să le muşti! Că doar nu le cumperi să le pui în ramă…
Dimineaţa, poţi să sari lejer peste micul dejun dacă mergi în piaţă. Numai la raionul de brânzeturi te îndopi pe gratis cu mostre de telemea, caş şi smântână grasă ca untul, aşa într-o tură scurtă. Iar seara la 8 încă mai găseşti târgoveţi grăbiţi să scape de marfă, iei legumele şi mai ieftin şi tot sunt mai proaspete şi mai naturale decât deşeurile formate din piele şi apă, crescute prin metoda hidroponică şi transportate cu săptămânile în atmosferă de azot, din supermarketurile nemţeşti. În pieţele mari din România, până şi peşte proaspăt (viu) găseşti aproape zilnic. De nelipsit sunt şi apetisanţii langoşi, teoretic atât de greţoşi, dar care între timp se fac în mici langoşerii din inox, şi ţi-i dă cu mănuşă… Numai buni de ronţăit la exterior, cu miez de brânză sărată moale, fierbinte, asezonată cu mărar la interior… la 2 lei bucata… Leşin şi acum de plăcere gândindu-mă. 🙂
Când plecasem din Munchen, şmecheraşii cu standurile de fructe de pe stradă cereau 10 euro pe chilul de cireşe chipurile dulci şi negre din Grecia. Negre erau, într-adevăr, naiba ştie cum le-or fi colorat, dar dulci ioc. Eu mestecam iar ele se topeau anost pe papila adormită. Am ajuns la Timişoara şi am dat iama în cireşe de toate soiurile, gustoase şi săţioase, la 8 lei kilogramul, apoi la 6,5 şi acum probabil că-s şi mai ieftine, dacă or mai fi. Căpşunile? Uitasem cât de înmiresmate şi delicioase pot fi. Papila mea a sărit în capul oaselor ca scuturată de trei orgasme simultane. Ceapa? Verde, micuţă, bulbucată şi crocantă, nu iarbă aerată şi iute ca pe aici. Usturoiul, o delicatesă. Dovlecii: albi, proaspeţi, mari cât nişte schiuri în loc de eternul zucchini rahitic, fie că-i vară, fie că-i iarnă.
Pruncii mei, care în mod obişnuit nu pun gura pe tomată, chioteau cu încântare seara când, după oboseala jocului, le plantam în farfurie roşii de grădină “cu ţâţă”, din alea de aduc oltenii prin Timişoara şi mori de plăcere după ele. Asta ca să nu mai vorbesc de castraveciorii mici, crocanţi, de un verde închis cu ţinte pe care i-am devorat ca iepurii. Să nu mai amintesc de vişinile mâncate de copii nespălate direct din pom de la bunica, căpşunile şi zmeura furate tot de acolo, din grădină, şi pe care s-au certat (“mai vreau şi eu, mai vreau şi eu!”), focul făcut pe islaz şi stropeala gălăgioasă cu furtunul conectat la hidrofor. Şi apoi vizite la vecini, la cal, la viţel, la găini şi bibilici (una s-a ouat chiar în prezenţa noastră – ochi mari, căscaţi a mirare).
Ce mai, s-au întors mici “ţigănuşi”, iar mie nici măcar nu mai îmi e ruşine de asta. Ei bine da, suntem maro domle, fiindcă la noi măcar străluceşte soarele! Şi atâta timp cât lucrurile astea vor mai exista pe acolo, vacanţele de vară sunt asigurate.
Vacanţele şi proviziile de haleală. Ca o malnutrită lăsată singură în cămara cu comori, mi-am adus cu mine atâţia ardei, cartofi noi, roşii, castraveţi, şuncă de casă, caş şi telemea încât iată, abia după o săptămână a trebuit să ies din nou la cumpărături. Şi ce şoc am mai avut, văleu… Uite, cel puţin din punctul ăsta de vedere, sper ca România să nu devină niciodată Germania. Sunt destule lucruri “naşpa” în România, dar sunt şi tare multe care sunt tocmai aşa cum ar trebui să fie! Sper ca ele, lucrurile alea bune, şi ei, oamenii ăia haioşi şi autentici şi direcţi şi simpli să dăinuiască şi să ne bucure vieţile cât mai mult timp de acum încolo.
România e şi o aromă.
andreeasepi.com 