andreeasepi.com

Inevitabil, povestesc mult cu oameni de vârsta a treia. În cartierul în care locuiesc, din Munchen, ei par a fi majoritari. Iar în blocul nostru sowieso. Plus că au mai mult timp de discuţii. Eu le mai povestesc despre noi, despre copii, despre România, iar ei îmi spun, aproape tot inevitabil “Da, şi noi aici trebuie să trăim mai modest. Huzurul ăsta nu mai poate dura…” Sunt perfect conştienţi că sunt probabil ultima generaţie care au beneficiat la tot pasul de gratuităţi ale statului şi de pensii frumoase la vârste la care încă te poţi bucura de ele. Simt cum se strânge laţul şi sunt realişti, toată chestia asta din Europa nu poate lăsa Germania complet neatinsă. Pentru consumismul propriilor copii au un amestec de uimire şi dezaprobare: “Mă uit la ei, nu ştiu să facă nimic cu mâna lor, trebuie să cumpere totul de-a gata. Şi câte lucruri pot să le trebuiască… Noi am crescut în două camere, ei au vilă şi tot nu le ajunge. Nepoată-mea la 18 ani are impresia ca părinţii trebuie să-i dea bani ca să se poată muta de acasă. O să vină vremuri grele şi generaţia lor nu va şti să facă faţă”.

Unei alte tanti care lucrează la o organizaţie pentru ajutorarea copiilor refugiaţi din calea războiului aproape că i se citeşte dezgustul resemnat pe chip: “Prin ce au trecut copiii ăia, ce au văzut la viaţa lor, cât sunt de maturi… Ai noştri nici habar nu au ce privilegiaţi sunt. Fiică-mea a făcut acuma al doilea copil, abia l-a născut şi deja îmi spune că abia aşteaptă să se întoarcă la lucru. Îi spun – ai luat-o razna? Stai şi savurează. Momentele astea sunt unice. Da, dar dacă tot a urmat o facultate, ce să facă, să rămână casnică? Îi place la job, îi dă satisfacţie. Dacă stai doi-trei ani pe margine cu greu mai prinzi trenul din urmă. Rişti să rămâi cu totul pe dinafară. Uneori mă gândesc, copiii ăştia ce viitor o să aibă? Internet încă din scutec, viaţa devine prea complexă, prea complicată, îi înnebuneşte. Toate gadgeturile astea numai îţi mănâncă timpul. Noi trăiam mai simplu, apucam să respirăm. Cum să fie clima echilibrată când oamenii nu mai sunt?… Nu vedeţi? Wir machen alles kaputt.”

Încet încet, societatea se divizează în privilegiaţi şi “ceilalţi”, carnea de tun. Cine se respectă face asigurare de sănătate privată, trimite copiii la şcoli private. Vrei o şcoală decentă, asta înseamnă un cartier scump şi tot ce decurge de aici. Doar ca să nu ajungi în turma confuză pe care nu mai prea dă nimeni doi bani… Nu tot ce luceşte e aur. Începe să fie şi multă poleială. Nu ne trebuie camere de zi cât un teren de fotbal. Realmente, ne trebuie doar oameni, oameni buni.

Şi pentru că tocmai am fost în România unde m-am simţit mult mai bine decât m-aş fi aşteptat după propaganda mass media, şi fiindcă de fiecare dată când mă întorc în Germania mi se reactivează alergiile şi nu ştiu dacă chiar e ceva în aer şi în apă sau doar ceva în sufletul meu, vă pun aici câteva poze recente cu Timişoara mea iubită. Unde oamenii n-au atâta aparatură prin case, dar ceva mai mult conţinut în inimi. Poate vă e dor la careva…

P.S.  Şi simt nevoia să mai adaug ceva: Dacă într-un firobuz din Timişoara un tânăr cu aspect (aparent!) de “mafiot” sau “manelist” s-a grăbit să îmi dea o mână de ajutor cu căruciorul copilului, cărându-mi-l pe sus, în Munchen, tineri cu aspect de aristocraţi desăvârşiţi nu numai că mă ignoră de fiecare dată şi la urcare şi la coborâre, dar chiar mă încurcă sau se strâmbă vexaţi că vreau şi eu să folosesc transportul în comun şi le stric spaţiul imperialelor lor persoane. Da, la ei răsună (pe alocuri) în metrou muzică clasică. Îi face asta mai omenoşi?…