andreeasepi.com

nu poţi să scrii când eşti fericit.

poţi doar să fii.

deplin, complet,

o eşti.

ca un sătul, aşezi mâinile pe burtă şi priveşti. nu ai gânduri.

mulţumirea te amuţeşte.

nu mai poţi crea. te creezi doar pe tine.

cu fiecare vis împlinit îmi rămâne

un vis mai puţin de visat.

(nu te poţi întoarce niciodată la visele trecutului. a căzut un văl. deodată te trezeşti cu ele în faţă goale, schiloade, ştirbe, strâmbe, zbârcite. fecioare siluite, devenite mume ale pădurii bătrâne, solzoase, mirosind sulfuros. edenul nu mai e verde. în poiana unde l-ai întâlnit întâia oară s-au construit cabane.)

îmi trebuie visul intangibil

ca o galaxie pe care să-mi odihnesc telescopul.

îmi trebuie visul imposibil

ca o uşă întredeschisă spre care să levitez,

(ştiind că urc prin aer în vreme ce celorlalţi le pare că merg la fel ca înainte, liniar)

ca nişte culise din care să intru şi să ies, transfigurată, într-o altă carne

să nu orbecăi pe scenă, pe sub reflectoare, tot închizând cercuri absurde, groteşti

cu Dumnezeu ca o cârtiţă căruntă, pe post de sufleur mărunt, underground

pe care nu l-aş mai putea îmbrăţişa niciodată…

îmi trebuie irealizabilul după care să tânjesc

amanta pe care să n-o posed niciodată, dar plină în pântece de proprii-mi copii.

îmi trebuie visul nevăzut pe care îl pot doar presimţi în mine.