andreeasepi.com

Un pescăruş se aşează pe hornul de cupru care străpunge acoperişul Capelei Sixtine şi nu se mai dă dus. A trecut vreo oră de când mă uit. Se lasă bezna. Piaţa San Pietro e aproape plină, tensiunea devine apăsătoare. În fine, fum. Negru, pe fundal negru. Apoi alb, din ce în ce mai alb. Comentatorii sunt derutaţi. În piaţă, vocile se unesc în jubilare, pornesc să bată şi clopotele. Habemus Papam!, titrează toţi. Emoţiile ajung la apogeu.

Aseară, în jurul orei locale 7, cei 115 cardinali reuniţi în conclavul pentru alegerea noului Papă, şi-au dat în măsură de cel puţin două treimi votul unui “necunoscut”: fostul arhiepiscop de Buenos Aires, Jorge Mario Bergoglio. Acesta va păstori Biserica Catolică sub numele de Francisc I. Pentru prima oară în 1000 de ani, un papă îşi dă demisia. Pentru prima oară în 1000 de ani, un papă alege un nume nou. Şi pentru prima oară ever, Papa provine din afara Europei.

Fiul unor emigranţi italieni săraci, (tatăl a fost muncitor la Căile Ferate), argentinianul Jorge Bergoglio revine în patrie ca Papă. Pare timid şi pătruns mai degrabă de răspundere decât de glorie. Televiziunile, obişnuite să judece totul după rating, par aproape dezamăgite de lipsa de glamour. Îi găsesc scuze pentru stângăcie, zicând că trebuie să se fi simţind copleşit de privirile şi aşteptările a 1,2 miliarde de catolici. Din nou, antropocentrismul. Eu cred că se simte mai degrabă copleşit de privirea lui Dumnezeu în ceafă… Ascultă înainte de a vorbi. Este iezuit. Trăieşte modest, spunându-se despre el că a refuzat sediul Arhiepiscopiei pentru un micuţ apartament propriu unde îşi gătea singur. În Buenos Aires, umbla cu mijloacele de transport în comun şi nu avea şofer. Şi-a ales numele unui sfânt care, pe modelul christic, a renunţat la averea tatălui (un bogat negustor de stofe) şi s-a alăturat nevoiaşilor. Este grăitor pentru situaţia actuală a Bisericii că un asemenea om ne impresionează ca un exot.

Toată lumea aşteaptă reforme. Tineretul intervievat vrea doar “modernizare”. Christos este etern modern. Rolul Bisericii nu e să se alăture sprinţar oricărei mode trecătoare, ci să păstreze autentic adevărul de credinţă, să ne relaţioneze cu acel “dincolo” imuabil. Lumea se străduie să-l placă dar… parcă e totuşi iar prea conservator, prea bătrân. Trăim într-o societate care preţuieşte doar tinereţea şi noul. Înţelepciunea se acumulează în ani, în experienţe de viaţă; pentru noi bătrânii sunt doar “demodaţi”, “depăşiţi”.

Cred că trebuie să ne obişnuim cu ideea că în timp ce în Europa “creştinii” se bat pentru “dreptul” la promiscuitate sexuală, pe care şi l-ar dori aprobat de biserică pe principiul “şi cu dânsa-ntr-însa şi cu sufletu-n rai”, în alte părţi de lume se moare încă de foame, de persecuţii. În alte părţi de lume, priorităţile sunt, încă, nedreptatea socială, mizeria şi bolile, sărăcia, decăderea din demnitatea umană. Şi cred că ar trebui să ne obişnuim că acele părţi din lume sunt majoritare. Să renunţăm la europocentrism. Masa critică a creştinismului e de acum în altă parte.