- adevărul lor catehetic profund – umanizat, nedogmatic
- înţelepciunea colectivă calmă, tandră chiar, aş spune (“dialogul calm cu promisiunea”, dacă ar fi să-l citez pe Andrei Pleşu)
- arhaicul lor – felul în care te transportă în pre-industrial, când ai senzaţia că “oamenii erau oameni”, că emoţiile izvorau dens, din trăiri autentice, când mai exista acel ingredient care astăzi ne lipseşte în mod fundamental: tihna, răgazul. Timpul pentru un pic de “dor”. Când nu răsunau aglomeraţii şi motoare, alergături prosteşti după surogate ieftine. Când tăcerea rece a zăpezii se îngemăna perfect cu generozitatea caldă şi aproape auzi bobul încolţind sub nea. Bobul credinţei, al speranţei, al bucuriei vii, adevărate. O sanie, un cal, cete de colindători, oameni la gura sobei, o idilă rurală muncită şi curată.
- melodicul care induce când pace, răbdare, când veselia cea mai descătuşată de fasoane
- felul cum ai senzaţia că înnoiesc lumea în fiecare an…
Anul acesta, dacă aş putea, mi-aş face Crăciunul fie într-o mănăstire de maici, fie într-un sat de munte. De pildă, la Grădina Izvoarelor (http://www.gradina-izvoarelor.ro/) în Sibiel, unde proprietarii, o familie de români de ispravă, mari iubitori de autentic, tradiţii şi natură, îşi selectează oaspeţii (fără manelişti, ATV-işti, vânători şi fast food!) şi aduc un bunic din sat mare povestitor de snoave şi cântător din fluier.
P.S. De câteva nopţi, dimineaţa la revărsatul zorilor visez cu România. Peisaje însorite, bucolice, “guri de rai” de prin Alba sau Bucegi, cu femei harnice, îmbrăcate modest, dar curat, în pânzeturi albe apretate şi care împletesc pălării din paie şi coşuri de răchită şi le vând pe la târguri la răspântiile drumurilor. Păduri. Lacuri chiar albastre pe lângă care duc drumuri – drumuri de pământ, într-adevăr, dar netede, fără vreo hârtoapă, şi unde pădurari îşi iau ujina tolăniţi la umbră sub pomi în rod. Găinile umblă libere, ca şi noi, suntem invitaţi în case, râdem mult şi gătim bunătăţi. WC-urile sunt tot în curte, dar toate gospodăriile sunt aşa de curate, de bine aşezate. Tractoare mici. Remorci mici, mici de tot… Le poţi împinge cu mâna. Ce o fi “însemnând” toate astea? Poate am putea fi fericiţi acceptându-ne aşa cum suntem şi devenind optimul a ceea ce putem noi sa fim, în loc să tropăim disperaţi în urma altor modele , forme fără fond faţă de care oricum vom fi mereu defazaţi, mereu complexaţi, mereu în urmă. Nu ştiu, visez.
andreeasepi.com 