andreeasepi.com

Mă luase cu foame dar providenţa a făcut să deschid cartea asta şi mi-a trecut. Mi s-a lipit de mână, de retină, de minte şi de “organul spiritual”.  O carte bună, o gândire vie, limpede şi autentică – adevărurile, cu alte cuvinte – pot, iată, ţine de foame.  O dovedeşte din nou Andrei Pleşu, care a avut îndrăzneala de a aborda cu o prospeţime absolut delicioasă (la modul metafizic!) şi cu deschiderea unui abandon (abandonul “reflexelor mentale convenţionale”) un domeniu rezervat teologilor – Parabolele lui Iisus.

Sunt convinsă că o mulţime de oameni vor avea prejudecăţi pro şi contra, dar luaţi-vă volumul ăsta până îl mai găsiţi în librării. (Apropos, jos pălăria Humanitas. Am comandat cartea prin Internet din Germania şi în două zile lucrătoare am avut-o în poştă în stare impecabilă).

Un mic appetizer:

“Preluată şi “sistematizată” instituţional, simplificată electoral, redusă la un inventar geometric de postulate, prescripţii şi judecăţi în alb-negru, credinţa se confruntă, fără încetare, cu primejdia unei facile banalizări, a alunecării în eticism acru şi în predică militantă. La limită, ideologizarea credinţei duce la fundamentalism, adică la angajarea ei în dispute de putere, la transformarea adevărului ei viu într-un sentenţios program politic. Obstacolul inconturnabil de care se izbeşte efortul ecumenic nu este suma deosebirilor doctrinare dintre confesiuni şi religii, ci tendinţa tuturora de a se comporta ideologic, adică de a manevra actul intim al credinţei ca pe un stindard de front, ca pe o componentă strategică a apetitului lor impur pentru supremaţie exterioară. Ideologiile au tendinţa de a declanşa toxice cercuri vicioase. Fundamentalismele provoacă fundamentalisme, credinţa devenită ideologie provoacă ideologia de sens contrar, numită ateism. Ideologia, fie ea politică, religioasă şi de orice alt fel, e adevăr spectral, născător de spectralitate. E înlocuirea reflecţiei şi a autenticităţii existenţiale prin masificare somnolentă, prin “adeziune” oarbă, prin sărăcirea lumii de dragul câtorva idei fixe şi al unui activism monocolor.” (A. Pleşu, Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste, ed. Humanitas, pag. 213)

Mai multe (muuult mai multe) despre întrebările “ruseşti”, naraţiunea ca argumentaţie, rabinul Eisik din Cracovia, mitul victorian al inocenţei perfecte a copiilor, “stupiditatea inteligentă” a spiritului critic exacerbat şi a scepticismului demolator, de ce rişti să cazi în ridicol dacă frecventezi literatura duhovnicească “aşa cum se frecventează, îndeobşte, un depozit de idei interesante” şi de ce relaţia cu Dumnezeu nu e o listă sterp-moralizatoare de bifat, pe puncte, ce şi cum să faci – în carte.