Copil fiind, creşti cu credinţa fermă că părinţii şi bunicii sunt eterni. Ei sunt un fel de eroi mitici atotputernici şi atotştiutori, coborâţi pe pământ ca să îţi poarte ţie de grijă şi să graviteze în jurul tău. Lor nu li se poate întâmpla nimic, ei vor fi tot timpul acolo, tot timpul la fel, pentru că ei sunt cei solizi şi eterni, care au grijă, iar tu eşti cea de care se are grijă. Te gândeşti că nu există pe lume decât boli, julituri, boacăne, greşeli şi temeri de copii, şi că, odată ce vei creşte şi toate astea se vor rezolva de la sine, lucrurile se vor aşeza într-un calm făgaş al normalităţii şi liniştii fără sfârşit. Căci ei sunt stabilitatea.
Ei pun totul în ordine, uneori şi în locul tău. Ei fac lumea un spaţiu bine delimitat şi sigur. Ei pot rezolva şi repara totul. Chiar şi când îţi bate inima tare de spaimă şi crezi că ai atras asupră-ţi iremediabile catastrofe, tot găsesc ei o soluţie şi a doua zi te scufunzi iar uituc în fericirea jocului şi a imaginaţiei ca şi cum pericolul nici n-ar fi existat. Da, ei au soluţiile, ei sunt familia ta. Ei sunt în toate fotografiile şi nu-ţi poţi imagina că ei nu ar fi existat pe pământ dintotdeauna şi pentru totdeauna.
Şi apoi, brusc, înainte încă de a împlini 30 de ani, polaritatea lumii se inversează. Încep şi mor. Dispar unul câte unul. Mai întâi bunicii. Se îmbolnăvesc de boli groaznice, din spatele cărora nu-i mai recunoşti, încât ai senzaţia că aceştia nu mai sunt bunicii tăi, că ei, cei adevăraţi, au plecat deja departe, lăsând în urmă doar trupurile desfigurate să se mai chinuie un timp şi să vină şi ele, ţepene, mai apoi. Da, trupurile îi trădează. Nu mai văd, nu mai aud, nu mai judecă limpede, nu se mai pot mişca sau îi flagelează dureri cumplite. Se fac galbeni, cadaverici şi slabi. Începe să se aibă grijă de ei. Începe să se vorbească de ei numai la persoana a treia. Brusc, observi cele două perechi de ochelari ai tatei, şi cum mama nu mai e chiar aşa o frumuseţe, a încărunţit, are riduri şi vorbeşte tot mai mult despre piaţă, casă şi bolile bunicii. A pierdut în înălţime. Între două vizite cu bunica la doctor, face şi ea fizioterapie şi consumă multă cremă şi vopsea de păr.
Bunicii când mor, parcă mor toţi deodată, repede unul după altul, grăbiţi parcă să încheie un ciclu, şi să schimbe lumea văduvind-o de o generaţie întreagă. Parcă moartea când intră într-o casă nu se mai dă dusă; păleşte repede fructele care încă mai atârnă pe crengi şi culege tot. Când se întâmplă asta, te simţi siderat. Şocat, gol, într-o continuă stare de negare. Vezi lume în negru viermuind primprejur. Te uiţi la corpul ţeapăn din sicriu şi îţi vine să râzi. Nu, nu-ţi vine a plânge, fiindcă moartea e de neconceput, e pur şi simplu neasimilabilă şi ilară. Ei pur şi simplu nu mai sunt acolo, în locul în care obişnuiai să-i găseşti, şi atât. Nu mai locuiesc la aceeaşi adresă, de 8 martie te simţi confuz pentru că nu ştii unde s-o mai suni pe bunica să-i spui La Mulţi Ani – nu mai răspunde la acelaşi telefon şi locuinţa e goală – dar n-au dispărut. În mintea ta, toate fotografiile de familie vor continua să-i includă. Îţi vine să le mai spui una alta, îţi vine să le ceri iertare, sau să le dai dreptate, dar nu-i mai găseşti. Şi e frustrant, fiindcă reflexul de a te relaţiona la ei şi de a-i căuta nu moare.
Pe bunica din partea tatei a răpus-o un cancer la rinichi, cu metastaze la coloana vertebrală. În toţi acei ultimi ani de pensie, mersese regulat la medic, uneori chiar şi lunar, aşteptând de cele mai multe ori şi câte 3-4 ore pe coridoare, făcându-şi teste şi analize. Şi totuşi, nimeni nu şi-a dat seama?!… Pentru confirmarea tumorii, a stat o lună de zile pe lista de aşteptare pentru RMN. Ca om bătrân nu mai valorezi mult, chiar şi cu pile. Maia a fost o femeie demnă, hotărâtă şi cultă. Avea un carneţel în care îşi notase toate muzele greceşti, denumirile greacă şi latină ale zeităţilor, lista pietrelor preţioase şi semi-preţioase, a planetelor sistemului solar, şi alte asemenea răspunsuri la întrebări de cultură generală a la “Cine ştie câştigă”. Mă fascina carneţelul acela miniatural cu coperţi de plastic, roşii. Vorbea, pe lângă o română perfectă gramatical, ruseşte, germană şi franceză şi avea opinii politice clare. Născută într-o Basarabie devenită după război teritoriu URSS, refugiată la Bucureşti, apoi la Arad şi în cele din urmă noră de chiaburoaică bănăţeană la Timişoara, a ştiut ce înseamnă spaima represaliilor, a deportării, teama de sistem, compromisul, locuitul la comun şi clăditul unei vieţi printre străini. Contabilă impecabilă, perfecţionistă şi organizată, apreciată de toţi, apoi administratoare de asociaţie de locatari, la 74 de ani şi-a vândut locuinţa de o viaţă, la care abia terminase de plătit rate şi renovări, locuinţa în care ne născusem tatăl meu şi eu, ca să îmi ofere suma lipsă de bani la propriul meu apartament şi ca să fie mai aproape de noi, într-o zonă “mai bună”. Un nou compromis. Nu i-am fost niciodată recunoscătoare pentru sacrificiul acela, pentru că abia acum, când încep să însăilez eu însămi un cuib, înţeleg dimensiunea lui pe deplin sfâşietoare. La aproape 80 de ani, în dureri atroce şi cu creierii rătăciţi de morfină, aştepta să vin acasă. Credea că fiecare zi e Ajunul Crăciunului şi îşi fredona pierdută, colinde. Când am ajuns, a podidit-o plânsul. Nu vrusese să moară înainte de a mă mai vedea odată. A devenit brusc lucidă pentru 2 zile, vroia să-i povestesc despre mine, îmi sufla cuvintele la rebus şi glumea că are să se înveţe să se târâie la baie şi cu cadrul metalic. Când am ieşit din apartamentul ei şi am coborât în stradă – n-o mai văzusem de 6 luni, de la debutul fulminant al bolii – am simţit că îmi vine să vărs de tristeţe şi să urlu şi să gem de spaimă şi de şoc. Am plâns în mijlocul trotuarului cu răgete, sprijinită de Armand în stânga, şi de mama în dreapta. Nu am petrecut destul timp cu ea. Singurătatea o speria, iar eu alergam să închei afaceri imobiliare. Cu câteva zile înainte să moară, tumora i-a atins plămânul. A găsit-o tata cu limba muşcată, sufocându-se cu sânge. Au internat-o pentru câteva zile la Judeţean, unde trebuia să cobor la farmacia din colţ până şi pentru bandaje. Au ţinut-o acolo mai mult ca o favoare pentru tata, ca să se poată odihni câteva nopţi, şi i-au alinat doar durerile, pe cât se mai putea. Când au trimis-o acasă, cu vertebra praf, cu dureri paroxistice, au trimis-o cu o ambulanţă veche, o Dacie combi din acelea de pe vremuri, iar targa era un biet material textil întins între două bare. Urlăturile ei de la zdruncinături au răsunat în tot blocul.
Bunica din partea mamei începuse să uite. Apoi să amestece evenimentele. Apoi să vorbească în dodii. Mama şi cu mine făceam mişto de ea că inventează. „Să vezi ce-mi zice Buni”, sau “Să vezi ce mi-a mai zis astăzi”. Până să ne dezmeticim şi să luăm problema în serios, era să dea foc la casă de mai multe ori. În aprilie, credea că e noiembrie şi mă felicita la telefon ca pentru Sfântul Andrei. Mi s-au muiat genunchii şi m-a cuprins o senzaţie de sfârşeală în piept, dar n-am îndrăznit să spun nimic, i-am mulţumit ca şi cum avea dreptate. Îşi lua maieul peste bluză şi lumea se uita la ea ca la circ şi îmi venea să le înfig un pumn bine plasat chiar între ochi. Dar şi pe noi ne enerva. Nu înţelegeam ce spune, ce vrea, de ce se comportă aşa. Nu avea sens. Într-o plimbare cu maşina până la Lugoj, eu înjuram şoferii, iar ea nu înţelegea atâta violenţă şi nervi, mă apostrofa încet şi spunea ca un copil pierdut şi naiv, admirând câmpul: “uite ce frumoase-s florile!” Cred că o şi durea atâta duritate. De câte ori i-o retezasem, mai ales prin adolescenţă, sau după căsătorie când îmi spunea că bărbatul trebuie să ţi-l aştepţi acasă cu masa pusă şi să nu-i faci observaţii… Toată viaţa îmi croise haine şi ne ciondăniserăm pe lungimi şi volane. Ea le vroia, eu nu. Ţinea între buze un snop de ace de gămălie şi se târa în jurul meu în genunchi să prindă tivuri, iar eu nici stare n-aveam să rămân imobilă acolo, în faţa oglinzii până termină. Dar îi plăcea s-o vizitez şi să stăm de vorbă, fiindcă “Mamă-ta nu-mi spune niciodată nimic.” Era o Leoaică aprigă, hipertensivă şi blajină, care mereu hrănea căţelul pe sub masă, împotriva insistenţelor noastre, fiindcă îi era milă de cerşitul lui. Mereu îmi punea mie masa când treceam pe acolo, pătrunsă fiind de convingerea că nu mâncasem nimic toată ziua, şi mai mereu o refuzam, contrazicând-o; iar ea, sceptică, nefraieribilă: “Daaaa?!… Dar ce-ai mâncat?” Uneori mă mai îndupleca. Când plecam nemâncată, mereu se necăjea, „na, că bine te-am mai omenit, ce să spun…” Se uita neostoit la telenovele, şi, în singurătatea ei, o surprindeam dând din cap a năcaz, şi apoi întorcându-se spre mine să-mi împărtăşească: „Vezi, cât îi de rea lumea…” sau “Vezi, cum îi omul rău. Uite, femeia aia…” şi apoi se lansa într-un rezumat al ultimelor 154 de episoade, cu scorpii şi copii din flori şi bărbaţi lacomi şi încurcături gârlă. Noi ce găseam de făcut, o certam că se uită la prostiile alea. Ea, singură acolo. „O, că frumoasă-i tinereţea”, se scăpa uneori. Şi văzându-mă cu rucsacul în spate, chiar şi la facultate, se mira „tu tot cu ghiozdan umbli?” Iar o frizură mai noncomformistă era pentru ea „nu te-ai pieptănat astăzi?”. Da, era şoadă bunica mea, îi făcea zile fripte mamei că sunt o şlompătură: “Da’ tu nu vezi cum umblă fata asta?!”, şi ne cosea mereu rochiţe noi de Paşti. Buni a mea nu zicea „piept” ci „pept”, iar în loc de om sau domn, spunea „cetăţean”. „A venit un cetăţean să facă şi să dreagă…” Cumpăra toate prostiile de la comis-voiajori căci credea tot ce i se spunea, şi se mira la televizor, la emisiunile cu „sună şi câştigă”, cum de nu ştiu ăia că „Ploaie” e cuvântul, că doar numai o literă mai lipseşte… Ba mai şi telefonase, fericită că are soluţia şi că precis are să câştige. I-am explicat că i-au luat banii la apel, şi că special nu sunt lăsate să intre telefoanele decât aleatoriu, ca să câştige ăia cu televiziunea. Nu prea ne-a crezut, cred că i se părea o nouă critică de a noastră. Făcuse şcoala în Bihor sub unguri, care vruseseră să asasineze tot satul într-o noapte, în pădure, şi la începutul iubirii mele mă întreba îngrijorată: „Doar n-o să te măriţi cu el, că-i ungur!”, pentru ca apoi să îi ia apărarea lui în toate. Scria cu greutate şi, la numai 16 ani, ca să îşi elibereze familia de o povară, a intrat ucenică la croitorie în întreprinderea unor evrei timişoreni bogaţi. Apoi şi-a adus şi una din surori. A început în viaţă de la lingură şi furculiţă şi n-a călătorit niciodată în afara ţării. Îi plăcea să se uite la Tezaur Folcloric, la Floricile ei bihorene.
Acum te uitai la ea, era ea şi totuşi nu era. Cum să comunicăm cu ea? A fost cu mama la medic. Alzheimer, au zis. A primit pastile pentru circulaţie, pe care oricum uita sa le ia, şi care, când le lua, o făceau să vomite. Îi era mai mereu foame. Limba şi buzele i se uscau şi începuse să plescăie. Uita oalele pe foc până se înnegrea tavanul. Mama i-a sigilat aragazul, şi mergea în fiecare după-amiază pe la ea, după servici, să-i ducă de mâncare. Dimineaţa, o mai supravegheau vecinele. Pe una mai severă, bunica o numea „jandarmul”. Uita mereu uşile şi geamurile larg deschise. Într-o zi, bunica mea a dat de mâncare unor aurolaci. I-a chemat la geam şi le-a împărţit sandvişuri. „Erau copii mici, şi le era foame săracii”, a zis Buni a mea. Mama a certat-o, s-a temut pentru ea. Se pare că fuseseră de fapt ditai vlăjganii, adolescenţi în toată puterea. Apoi a început să se scape pe ea, tristă şi ruşinată. Iubise viaţa. “Păi dacă la mine e aşa de grav, mai bine mă arunc în Bega”, zicea când era semi-lucidă. Apoi a intrat în comă. Iar la spital. Nu, nu era Alzheimer. Avea o tumoră de 4 cm fix în mijlocul creierului. A mai fost conştientă câteva zile, dulce şi blajină şi cerându-şi mereu scuze de la vecinele de salon. N-aveau ce să-i mai facă. A dus-o mama acasă, unde a intrat în comă profundă. A ajutat-o Dumnezeu să se stingă fără dureri. Când am ajuns eu, cu avionul din Germania, părea că doarme, şi era întinsă la faţă, întinerită parcă. Am înmormântat-o la 42 de grade, în plină caniculă, într-un cimitir în care mormanele de gunoaie fumegau negru, după ce ne ploconisem de preot să vină şi omul stătuse o oră pe capul mamei mele orfane şi îndoliate să se laude cu realizările din viaţa lui. Capela unde o puseserăm peste noapte avea geamuri termopan noi, din acelea de pe care banda protectoare adezivă albastră n-a fost dată jos şi nici nu va fi vreodată, dar n-avea în schimb aer condiţionat. Când au venit a doua zi vecinii şi prietenele să-şi ia rămas bun, tot ce au putut vedea din bunica mea (bunica mea, care mă iubise, şi pe care o iubisem!) a fost o masă de carne moartă umflată şi intrată în putrefacţie, mirosind urât, şi pentru începutul slujbei a trebuit să stăm acolo în jurul ei, şi eu, şi mama mea, şi toţi, şi să îndurăm asta. (Bunica lui Armand e îngropată la ţară, pe un deal, lângă o vâlcea plină ochi cu deşeuri, care reprezintă groapa de gunoi a satului. Deşeuri lângă deşeuri, nu?)
Ţin minte că după înmormântare, traversând bulevardul prăfos şi duduind de camioane, i-am promis mamei, cu furie, ca măcar pe ea să o scot din ţară…
andreeasepi.com 