andreeasepi.com

Aşteptam primăvara. O aşteptam ca într-o cuşcă, sufocată de vorbe grele şi ruginite ca nişte ghiulele de fier. Sufocată de iubiri irosite. Duceam dorul miresmelor ei, o căutam ca pe o certitudine a noului început al sufletului, ca pe o fertilă încolţire. Trăiam într-o lume care raţionaliza bucuria, care dăruia contabiliceşte, şi simţeam nevoia să iubesc şi să fiu iubită pe nemerit. Să am puţin ca să mă bucur de mult, să nu mă mai epuizez punându-mi ţeluri finite de care inima mea, sălaş al infinitului, se sătura prea curând, prea comod şi niciodată deplin. Da, şi eu făcusem lumea să fie aşa.

Aşteptam primăvara cu însetarea unui nemântuit.

O doream aprig, fiziologic, ca un urlet: să descindă cu lumina ei orbitoare, cu explozia aromelor şi cu rostul excesului ei de culoare care pentru mine a semnificat întotdeauna viaţa.  Căci între viaţă şi moarte mai există un termen. Nu, nu e starea de legumă, de “vegetaţie”. Vegetaţia asudă, creşte, moare, renaşte şi dă rod într-un ciclu neoprit. Nu. E inerţia. E nepăsarea. E infertilitatea, indecizia, inutilizarea, necrearea de nou. Necrearea de frumos. E înlocuirea creării cu imitaţia.

E filtrul acela gri care se pune peste lume şi transformă palpitaţia vitală a roşului într-un vânăt trist, şi iarba în bitum. În prezenţa ne-vieţii, apusul acela indigo cu cer portocaliu, cu frunzele ude sclipind în purpură şi pământul argilos şi galben, în care piatra e piatră iar de deasupra muşchiul verde transpiră şi se ridică aburi, tot tabloul acela devine o acuarelă ştearsă şi kitsch, fără orizont şi fără adâncime.  Acesta-i semnul ei de recunoaştere.

Aşa simţeam şi eu viaţa fără iubire, în aşteptarea acelei primăveri. Ca un credit de consum la care plăteşti programatic mici rate lunare, fără să simţi, fără să te incomodeze, laolaltă cu chiria, cu mofturile culinare, cu rata la maşină. Un târg al iluziilor, acea pasivitate ucigătoare a posibilului, a rezonabilului, care nu vrea să-şi rupă unghiile pentru simpla şi improbabila promisiune a comorii îngropate. Şi cât de nedesăvârşit rămâne totul. Unii nu ştiu să iubească iar alţii nu ştiu să se lase iubiţi.  Iată abisul.

În dimineaţa aceea am coborât spre oraş printre câmpuri. Erau verzi. Erau ude.  M-am întors şi am privit în urmă şi era ceaţă. Abur gri, ca fantoma tuturor trecuturilor posibile dar care n-au prins niciodată fiinţă, hălăduia peste dealuri şi ascundea pădurile. Şi cerul era gri. Gri şi opac şi aproape, dar ştiam că e mai înalt decât pare. Am privit în jos, către pantofii mei roşii şi uzi, către limacşii negri de pe drumul de piatră, şi brusc, m-am simţit vie. Vie ca pământul negru. Materie vie însufleţită ca şi limacşii, ca şi iarba. Suflu. Organism care respiră, palpită, creşte şi scade. Organică şi descomponibilă şi nici măcar nu mi-a păsat, căci mi s-a parut frumos şi am vrut să îngenunchez, să strig, să mă întind acolo pentru totdeauna.  Ţărână din ţărână.  Viaţă din viaţă.  Iată sublimul.

Da, atunci am simţit că suntem cu toţii acelaşi lucru. Şi eu şi copita ce mă calcă amestecându-mă cu lutul. Şi eu şi spicul pe care îl rup. Când rup un spic ca să fac pâine spicul e eu şi eu sunt spicul şi numai împreună facem pâinea, iubindu-ne. Şi am ştiut că avem cu toţii acelaşi drum, şi coborâm cu toţii din aceeaşi ceaţă. Coborâm în fiecare dimineaţă ca nişte fantome incerte, ca nişte treziţi din morţi, de după copaci, dintre dealuri reci, prin câmpuri, către oraş. Umbre pe chipul pământului. Vise, abur gri. Doar pantofii mei erau roşii.  Roşii şi tăcuţi şi am râs. Eu eram vie. Eu eram certă. Căci eu eram substanţă organică, descomponibilă şi care poate să moară. Şi să crească din mine iarba, iarba aceea care hrăneşte caii sălbatici sau sălbăticiţi. Nu, nu îmi ajunge să văd iarba. Simt nevoia să umblu prin ea. Să o pipăi. Să îi ascult şopârlele şi cosaşii răguşiţi zuruind în salturi sub arşiţa după-amiezii prin fânul abia tăiat şi pus la uscat. Să mă scufund în aburul acela moleşitor de cald pe care îl emană macii roşii sub soare. Să mă întind pe jos, iar pământul să se urce încet, încet peste mine, până când eu adorm iar el mă acoperă de tot, odihnită, sub soare.

M-am trezit.

În faţa mea, autostrada îşi vuieşte ameninţările, limbă prelungă de bitum pe care se aruncă spre mine cumplite invazii de metal. Mi se face o clipă teamă. Par că mă latră, aţâţate, par că vor să-şi înfigă colţii în mine. Podeţul de beton trepidează, totul în jurul meu pare că se învârte şi vâjâie, vârtej ameţitor căscat în prăpăstii, în liniaritatea acestei spintecături sângerânde tăiate în trupul câmpurilor. Închid ochii şi trec mai departe, fără să cad.

Apoi privesc încă odată în urmă şi râd. Căci ştiu că am să mă întorc acolo, în ceaţă, în ţărână, în spicul verde, pe drumul cu limacşi negri, unde, dimineaţa, pantofii roşii tac.