nu se văd stele.
norii şterg cerul cu buretele de funingine al uitării
până nu se mai citeşte niciun scris.
cerul fără astrohărţi, nedesenat.
o promisiune?
un cavou?
golite de lumină,
adevărul se scurge din galaxii ca printr-o pâlnie,
învolburând uriaş vârtej.
în nano-cosmos sunt doar eu la balustrada unui balcon.
infinitesimală, nevăzută,
ca pulsaţia unei palenteo-emoţii,
încercând să nu ratez întâlnirea cu tăcerea.
privesc în sus
şi aştept
să plouă.
Writer Between Worlds 