Recenzii ale romanului Și văile șopteau numele tău:
“Am terminat de citit cartea. Nu am putut să o las din mână, weekendul acesta a fost dedicat ei. Și cred că necesită să o reiau, cu siguranță voi descoperi aspecte care nu mi-au sărit în ochi la prima citire. O carte care te atinge sufletește. Termini cartea și ore mai târziu încă te gândești la ea. Încă se sedimentează. Același lucru mi s-a intamplat cu Vegetariana (Han Kang). Ambele se duc în profunzimea sufletului și te fac să îți revizitezi propria viață. În multe aspecte m-am identificat cu Ina, i-am simțit disperarea, furia, neputința în fața vieții. Tematica este atât de reală. Traume familiale și individuale din perioada tipic comunistă. Povești de dragoste ce încep în adolescență și se termină ani mai târziu, sau povești de dragoste adulte care au o încheiere ani mai târziu. Te face pur și simplu să te gândești la propria viață, propriile traume ale copilăriei dar și poveștile de dragoste fericite sau mai puțin fericite prin care fiecare dintre noi am trecut. O carte bine scrisă, atinge teme de actualitate, ajunge în profunzimea complexitatea sufletului uman, ceea ce nu multe cărți scrise de autori români o fac.” (Snejana W., cititoare)
“Uaaaaaau! Acum am terminat-o. SINCER, sunt copleșit! Impresiile mi se amestecă și nu reușesc să le ordonez. Silviu, purtător de traume din copilărie, este portretizat ca om lucid și integru. Peste toate la 34-35 de ani este supus unei alte traume. Cea pe care o iubește nu îi poate fi alături. Cum să treci peste o traumă? Se lansează în munci care să-l facă să uite. Reușește? Pe moment. Autoarea ne spune că dintr-o răsuflare tot castelul de cărți de joc, pe care l-a construit, se prăbușește. A fost suficientă apariția Arinei ca întregul efort de mascare să se năruiască. Silviu oscilează între Arina și Dana așa cum, în antichitate navele treceau printre stâncile Scila și Caribda. Dacă se loveau de una erau imediat proiectate în cealaltă și se scufundau. Narațiunea dumneavoastră a modificat destinul lui Silviu-navigatorul. Lovit de ambele, în final reușește să creeze o pace a tuturor. Știți ce mi-a amintit această rezolvare a narațiunii? Romanul „Maestrul și Margareta” a lui Bulgakov, care plecând de la drama Faust a lui Goethe și păstrând aceleași personaje principale, le umanizează comportamentul și acțiunile. Dumneavoastră ați făcut ceva asemănător. Continuați!” (Gheorghe M., cititor)
“Felicitări! Îmi pare rău că nu am ajuns la lansarea cărții, dar am citit-o cu multă pasiune, mi-a plăcut și m-a uimit cunoașterea ta atât de pătrunzătoare atât a societății românești, cât și a sufletului uman.” (Magdalena D., pictoriță și scriitoare)
“Nu mă dădeam neapărat în vânt după romane polițiste, dar cartea Andreei m-a prins bine și nu mi-a mai dat drumul. Când am aflat că i-a apărut al doilea roman, ştiam deja că-i musai clasa-unu-marca-urs, cum îi plăcea tatei să catalogheze ceva de mare clasă. Zice-se că nu trebuie să judeci o carte după copertă. Ei bine, mie grafica romanului mi s-a părut cireaşa de pe tort, cum ar veni, fiindcă, pentru mine una, ceva ce-mi şi gâdilă nițeluș retina, e mai cu vino-ncoa, ce mai calea-valea sau „văile”, vorba romanului. M-a prins din prima jocul de-a perspectivele naratoriale. Mai întâi, Andreea m-a luat de mânuță și m-a zvârlit direct în lumea lui Silviu şi-n dinamica familiei lui. Şi când credeam c-am dat lovitura şi-am intrat zdravăn în pielea personajului, câteva pagini mai încolo m-a pus iute-a-mi lepăda pielea aia, ca să o-mbrac pe-alta, și tot așa, rând pe rând, m-am încotoşmănat cu toate pieile, ba a lui Silviu, ba a Arinei/Inei, ba a călugăraşului pustnic Marian, ba a lui Mircea, ba a Danei, pe care le-am tot lepădat şi reîmbrăcat tot romanul, ca-n vestita poveste a porcului a lui Creangă. Cred că un pic am fost până și câinele de pripas Azor, ba chiar și bebelușul Ștefan. E meritul Andreei de-a fi ticluit acțiunea, astfel încât să mă transpună pe mine, cititoarea, în lumea interioară a personajelor, să mă poarte prin toate cotloanele, prin tenebrele și luminişurile ființei lor, prin spațiul mioritic al sufletelor lor, pe cărările nestatorniciilor, îndoielilor, certitudinilor, prea-plinul sau prea-golul existenței lor, să mă facă să mă îndoiesc și eu de partea cui sunt, lângă cine-aleg să intr-un horă. Doar că mi-a fost imposibil să nu dănțuiesc alături de fiecare-n parte şi să-i țin isonul în jocul destinului. Am tot pendulat de colo-colo, între-ai ține partea unuia sau altuia, fiindc-am simțit pe rând și ditai pietroiul mustrărilor de conştiință, şi apăsarea îndatoririlor de familie, a moralei, a gurii lumii, sfredelul vinovăției şi fiorul erotic, și pe cel al trădării, și-ncercarea de-a întinde masca normalității peste tina durerii bine-ascunse sub preş, başca neliniştile şi-ndoielile veneticului în căutare de rădăcini trainice în care să-şi împlânte zdravăn certitudinile. Textul e dăltuit cu grijă, fără siropoşenii sau vorbe-aruncate-n vânt. Ici-colo m-am surprins, minunându-mă ca de-o ditai găselnița: „Tii, bată-te norocul să te bată, Andreea, cum mi-ai luat tu vorba din gură!“, de parcă-n paginile romanului mi-aș fi dibuit propriile păreri:
<<Privesc pe geamuri, cu gândul la deșeurile care nu mai încap în tomberoane și zac maldăr într-un colț al parcării, în ditai zona natural protejată; la cocenii de porumb fiert, molfăiți pe jumătate și abandonați lângă lac; la staniolul de șaorma îndesat sub o piatră. Îmi vin în minte și puberii care, în zori, răcniseră apocaliptic minute în șir doar ca să testeze ecoul, în timp ce mucurile de țigară se așterneau covor pe lângă autobuze. Îmi amintesc de flora fragilă călcată în picioare de oameni cu burți și începe să mă doară stomacul. În cele din urmă, dezgustul mi se coagulează în gură și câștigă bătălia.>>(p.100-101)
Mai anii trecuți mă burzuluisem toată și m-apucase lehamitea, când băiețelul meu de doar câțiva anișori pe-atunci mă întrebase cătrănit: „Mami, dar de ce e atâta mizerie aici? De ce unii oameni nu aruncă gunoiul la coș și îl lasă peste tot? Nu e frumos deloc să facă așa.” Atunci m-au apucat toate pandaliile de mamă revenită pe meleagurile natale să-i arate copilului ei toate minunățiile copilăriei ei și ieșită cu orgoliul șifonat de-a binelea și cu retina zgâriată vârtos de munții de gunoaie, lăfăindu-se-n voie lângă coșuri de gunoaie pe jumătate goale. Așa c-am răbufnit cu obidă: „De nesimțiți ce sunt.“ Apoi m-am mai repliat nițel, încercând să le găsesc totuși o scuză: “Poate că nu a avut nimeni răbdare să-i învețe cum se face.“ La Barajul Vidraru, ce-l știam din fragedă pruncie cu măreția lui sălbatică, ditai cocenii de porumb stăteau îndesați prin despărțiturile parapetului, peturile pluteau nestingherite la baza barajului, în iarbă se răscăbăiau pungi zdrențuite de cipsuri; la Sâmbăta de Sus, în ditai parcarea mănăstirească și-n pădurea de lângă, la tot pasul plasticurile, pungile și șervețelele zburătăceau de colo-colo purtate de vânt, că vorba aia, pseudo-evlaviosul leit-poleit se curăță de zoaie și la ușa bisericii; pe Valea Oltului așișderea, mormane de mizerii lângă indicator și coș de gunoi cu „Vă rugăm păstrați curățenia!” La graniță, la coada dinspre partea românească, mucuri de țigară de pus un gazon întreg, la unguri curăţel, că de, pe-acolo ne mai bate lumea obrazul. Dar la noi, doar ce mai scotea câte unul brațul pe fereastră să-şi arunce mucul, că “las’, fra’, că şi-așa de-aia primesc leafă ăi de la curățenie”. Parcă-l auzeam pe soțior, explicându-mi că dorurile mele de fătucă venetică nu prea mai au legătură cu realitatea cea crudă a zilelor noastre, iar România amintirilor mele rămâne doar o iluzie deșartă, întocmai cum Silviu îi răspundea cu amărăciune obidită Arinei:
<<Ce te-așteptai? Asta-i țara. România profundă îi zicem noi aici. Eternitatea s-a născut la sat și a murit tot acolo. Nouă în vene ne curge mediocritate. Ne împăunăm cu oamenii ăștia de seamă atunci când au success afară, dar, la o adică, valorile de care ținem ca orbul de bâtă noi, pe aici, sunt neștiința, nepăsarea și neglijența. Asezonate frumos cu sentimentalisme de doi bani și cu polonice de retorică. Îi dăm cu trecutul glorios fiindcă nu suntem în stare să construim un prezent acătării și un viitor asumat. Ce știm noi să producem sunt anacronisme, sărăcie, lipsuri… Politica, școala, biserica, toate dau chix. Tu în biserică ai sperat să găsești refugiul?! Biserica e cazinoul cel mai mare.>> (p.101)
Andreea scrie tare bine, frazele curg fain, graiul se potrivește mănușă firescului situației, uneori se strecoară pe nesimțite și neprevăzutul, tocmai când te culcaseşi pe-o ureche că gata, asta e. Te jelești, te hlizești, râzi pe-nfundate sau te iei la trântă cu demonii durerilor, cu dorurile neostoite, tragi aerului muntelui adânc în piept, te bucuri de privelişti ce-ți taie respirația, sui vitejește, pieptiş, dar şi-o iei la vale de-a berbeleacul de nu te vezi, când ți-e lumea mai dragă; stai cu inima cât un purice c-o fi, c-o păți, te trec fiorii dragostei și te-apucă toți dracii geloziei, “are, dălacului, toate halea, bre”, cum zicea hâtru mama-mare. Ca un făcut, s-a-ntâmplat să termin romanul în vacanța de Rusalii, taman ca-n finalul cărții, „Rusaliile. Deznodământ“, ca să fie treaba treabă. Mulțumesc din suflet, Andreea, pentru romanul tău bine ticluit, pentru rândurile meșteșugit aduse din condei, pentru cugetări numai bune de rumegat mai pe-ndelete şi pentru o scriitură cu dichis. Am mers cu teleguța firului epic doldora de emoții care mai de care, m-ai hurducat bine pe toate hârtoapele lumilor văzute și nevăzute ale eroilor tău, așa că „Și văile șopteau numele tău” și-a câștigat un loc de cinste pe raftul sufletului meu de cititoare-mpătimită. Trece-mă, rogu-te, la catastif, mă-ncumet cu dragă inimă să purced și pe cărările următoarelor tale tomuri!” (Camelia S., scriitor şi filolog)
“Mi-a plăcut cartea ta “Și văile…”. Împletești acolo multe teme. Unele sunt de mare interes pentru mine. Într-adevăr, mi-a absorbit din dureri cât am citit-o. Se simte că e scrisă cu pasiune, cu ardere, și și cu o anume disperare. M-a făcut să mă gândesc la conținut multe zile după ce am terminat de citit cartea, ceea ce e un semn bun.” (Adina T. – cititoare)
“Un roman complex, construit în jurul unei povești de dragoste controversate și totodată un roman de idei, un roman filozofic și psihologic, care dezbate teme acut contemporane, dar și universale: relația omului cu divinitatea, tehnologia, străinătatea, familia, moralitatea, moartea.” (Claudia Tănăsescu, scriitoare, pe marginea unui volum de Andreea Sepi, Iubire și sens – Și văile șopteau numele tău) – Citește mai mult pe LiterNet.ro aici
“E fantastic! L-am primit și nu l-am putut lăsa din mâna. Încă mă bântuie! Felicitări din tot sufletul!” (Laura N., cititoare)
“Îmi place foarte mult. Nu mă așteptam să mă prindă în halul ăsta, fiind cu acțiunea în România, dar ai întrețesut atât de fain povestea familiei lui Silviu cu introspecțiile lui și cu descrierile lirice încât m-ai cucerit de la primele pagini. Chapeau! De abia aștept să văd ce se mai întâmplă.
L.E.: Am terminat cartea şi sunt pur si simplu ‘in awe‘. Cred că o să am nevoie de câteva zile ca să îmi adun cuvintele. M-a impresionat în special prin aspectele ei mai subtile – eleganța limbajului, descrierile lirice, bogate în metafore care mi s-au părut extrem de creative şi de potente, mesajul filosofic. Se vede cât ai citit şi cât ai meditat ca să poți scrie lucrurile alea cu atâta coerență şi luciditate, însă fără să le pierzi esența. Per total mi s-a părut cea mai matură şi elegantă carte pe care am citit-o în ultimii ani. Mi-a plăcut foarte mult că personajele sunt cât se poate de umane şi de nuanțate. Mi-a fost foarte dificil să îl îndrăgesc pe vreunul de la început şi până la final, pentru că în anumite momente mă emoționau, pentru ca apoi să mă exaspereze. Şi cred că tocmai faptul că ai rezistat tentației de a le înscrie într-un tipar rigid face atât de frumoasă şi de realistă povestea, pentru că simți că e într-adevăr despre nişte oameni, nu despre nişte personaje. (…) Un alt aspect care m-a surprins placut a fost naturaletea cu care se dezvoltă idila dintre cele două personaje principale. Mi-a plăcut că nu a fost ceva brusc sau forțat, ci, din contră, s-a simtit ca un proces organic, care se construiește treptat, din minuscule și numeroase episoade de tensiune. Per total, un portret cât se poate de viu și de realist al complexității relațiilor interumane, redat într-un limbaj poetic și plin de rafinament, presărat cu dezbateri filosofice despre religie, societate și conditia emigrantului, cu care am rezonat puternic, de multe ori din ambele perspective. O recomand cu toată căldura!” ” (Patricia P., scriitoare)
“Am terminat romanul acum câteva zile. Mi-au plăcut dialogurile filosofice. Ești foarte abilă în a ține intrigile și ițele narative în frâu. E o muncă herculeană cartea asta! Revăd temele tale predilecte probabil: viața de expat, maternitatea, dilema morala etc. Bravo!👏🏻” (Luiza A., jurnalistă)
“Dragilor, am citit o carte absolut superbă, care mi-a creat niște stări tare-tare faine, pe care recunosc ca nu le mai trăisem de ceva vreme. Cartea e foarte bine scrisă, o împletire între acțiune si frământări interioare, între peisaje si sentimente, între împliniri si renunțări. Eu nu sunt vreun meșter al cuvintelor, drept urmare mă opresc aici (oricum mi se pare aproape blasfemic tot ce scriu eu față de “înălțimea” cărții), dar v-o recomand din tot sufletul!❤️” (Dana P., cititoare)
https://www.edituradatagroup.ro/produs/si-vaile-sopteau-numele-tau/
Recenzii ale romanului Icoană-n urmărire generală:
“Am comandat cartea de curiozitate și nu am putut să o las din mână. Nu prea mi s-a întâmplat în ultimii ani. Felicitări, pe bune, și aștept următoarele.” – Andreea B.
“Sincer, sunt uimită de cât de bine mă ține în priză povestea! Protagonista, Anca, este un personaj absolut fascinant – puternică, inteligentă, și extrem de bine conturată. Îmi place felul în care își gestionează emoțiile și situațiile dificile, oferind un aer autentic poveștii. Atmosfera cărții este captivantă, iar combinația de mister, intrigă și umor mă face să vreau să citesc fără pauză. Abia aștept să descopăr ce urmează!” – Anca M.
“O carte plină de umor și de personaje imperfecte, dar profund umane, pe care le poți vizualiza ușor ca și cititor imediat ce au intrat pe scenă și de care e imposibil să nu prinzi drag citind-o. Fascinantă pentru mine a fost folosirea originală a unor clișee pentru a crea comic de situație și dialoguri spumoase și autentice. Detaliile realiste ale vieții atât în România cât și în afara ei arată că autoarei i-a făcut plăcere să lucreze la acest roman și că l-a impregnat, în mare măsură, cu propriile experiențe. Cartea rămâne însă ficțională și, deși atinge și teme profunde, m-a făcut, predominant, să râd, ceea ce se întâmplă destul de rar în ceea ce se scrie în general acum. O carte binevenită!” – Diana Radovan, scriitoare
“De obicei nu prea citesc povești polițiste, dar cartea asta e mai mult decât un thriller în care la final răsufli ușurat pentru că ai aflat cine e criminalul, care e pedepsit cum se cuvine. Andreea nu ne livrează o poveste facilă și lasă să planeze misterul asupra locurilor și răspunsurilor comune, astfel atunci când am închis cartea, a continuat să rezoneze în mine. Murakami spunea că o poveste bună e ca apa termală: căldura și efectele ei benefice îți rămân în corp și mult timp după ce ai terminat baia (citat din memorie). La fel e și această poveste. În plus, autoarea țese în textura poveștii teme dragi ei: exilul, drama emigrantului prins între lumi, tarele societății românești, iubirea răscumpărătoare, misterul credinței (sau al pierderii ei), (re)găsirea unui acasă. Mi-a plăcut că am găsit ceva și pentru intelect și pentru inimă – da, o poveste și pentru latura mea romantică 🙂 Mi-a plăcut de personajul feminin, Ancuța și parcursul ei în roman, care o arată puternică, sensibilă, șmecheră, săritoare, misterioasă, rănită, hârșâită, dar nedându-se bătută. Dar de ce să nu recunosc, am cam prins drag și de acest polițist divorțat și cam cinic (un personaj tipic din filmele polițiste la care mă uitam cu tata), Anghel (angelos?), care trebuie să dezlege nu doar misterul dispariției icoanei, ci și misterul feminin – amândouă frizează imposibilul, nu? 🙂 Poate mai avem nevoie și de eroi masculini în literatură (și nu doar 🙂). Se simte experiența și maturitatea Andreei ca scriitoare: cuvintele, frazele, dialogurile, scenele îi curg cu ușurință din condei – chiar am auzit de la mai mulți cititori: se citește repede această carte! – asta înseamnă că autoarea îl ghidează pe cititor cu versatilitate prin poveste și te poți lăsa cu încredere în voia meandrelor și întorsăturilor poveștii, care te emoționează, te face să speri, te enervează, te surprinde.” – Claudia T., scriitoare și fotografă
“Mi-a plăcut mult cartea: captivantă, bine scrisă și mi s-a părut destul de personală. Felicitări, inspirație și sper să să ai din ce în ce mai mult succes în direcția asta!” – Andi M.
“Cu o acțiune bine închegată, o scriitură curată, fără divagații inutile, romanul este și un “policier” și un “romance“, dar cel mai mult mi-au plăcut rândurile ce evocă nostalgia după locurile natale și condiția exilului.” – Mugur Ioniță, scriitor
“Cu un ritm narativ bine susținut care asigură suspansul la foc continuu, cu dialoguri articulate cu virtuozitate, asezonate cu umor și de o directețe distinctivă marca Sepi, cu o scriitură fluentă presărată pe-alocuri cu tropi surprinzători, Icoană-n urmărire generală oferă amatorilor de povești polițiste o bună poveste polițistă, și tuturor celorlalți cititori – mult mai mult decât o poveste polițistă. Povestea unei dragoste reziliente ca un izvor subteran, povestea misticismului nealterat de circumstanțe lumești, povestea unei legături cu rădăcinile și cu pământul natal care emană o forță aproape moromețiană. Toate acestea, întrețesute, dau romanului de debut al Andreei Sepi consistența literară care anunță o carieră scriitoricească aptă să reveleze adevăruri serioase în tonuri lejere.” – Ilinca Stroe, câștigătoare a premiului II la concursul Rețeaua Literară 2024
“Mi-a plăcut tare mult cartea Andreei Sepi. M-am simțit transportată în copilărie și adolescență când unul din genurile preferate a fost și acesta, al romanului polițist. Apoi mi-au plăcut toate planurile cărții, cel polițist cu tensiunea în crescendo, împletit cu planul poveștii de dragoste, sub-planul emigrației și al regăsirii unui acasă care te atrage permanent înapoi. Mi-a plăcut și pentru că strecoară ceva din filozofia de viață dobândită în timp. Pentru că nu se sfiește să prezinte delicat și echilibrat, conflictul, latent aș zice, între credință și necredință, un conflict propriu societății românești, cu propriile lui trăsături. Nu am putut să o las din mână; tot încercam să văd dacă regăsesc clișee sau stereotipuri ale genului. Nu e cazul sau, dacă e, prevalează stilul proaspăt, autenticitatea trăirilor.” – Olivia S.
“Am citit-o și e fantastică: partea polițistă e alertă și neașteptată, iar partea cealaltă e dureros de sensibilă!” – Laura N.
“Intriga romanului ne poartă prin arșița dealurilor argeșene, pe urma unei misterioase dispariții a icoanei făcătoare de minuni. Personajele sunt descrise prin peisajul care le potențează stările și trăirile. În mintea Ancuței, revenită din Austria pentru o ”misiune” dar și pentru a respira cu nesaț, ca un bolnav care se sufocă, aerul pământului în care se simte ”acasă”, câmpurile, cerul și chiar răzoarele îi vorbesc. Drumurile i se vor reintersecta cu ale lui Anghel, iubirea din tinerețe, care, deși trăiește în țară, se simte autoexilat din acest univers. Twisturile din roman, perfect stăpânite de Andreea Sepi, ne țin agățați, urmărind nu doar ancheta anevoioasă ci și transformările interne ale eroilor. Departe de-a fi doar un bun roman al genului polițist, Icoana… ne transmite valorile reale ale Ancuței și anume: ”Eu cred că acasă nu e doar locul ăla fără de care tu nu poți. E locul ăla care nu poate el fără tine. Acasă e acolo unde există cel puțin un om care nu poate trăi fără tine”. Nu m-am așteptat să-mi dea lacrimile la final de roman; touchée, Andreea!” – Luiza Alecsandru, jurnalistă
“Un “policier” demn de renumele genului respectiv. Dar mai mult decât atât. Presărat cu elemente clare de nostalgie, impregnat de anxietățile celor două puternice personaje principale, construite magistral. Câteva personaje artificial construite, câteva clișee ale genului și ale mediului în care se petrece acțiunea, dar care paradoxal contribuie la atmosferă. Am descoperit o autoare cu un stil propriu, care a reușit să trateze elegant și cu candoare subiecte delicate din societatea actuală. Un roman care îți provoacă stări diverse și care îți interoghează capacitatea de a te gândi ce ai fi făcut în situațiile prin care trec eroii lui. Bonus, partea de roman polițist bine construită, fără să abuzeze de twists and turns la fiecare pas.” – Daniel M.
“Draga mea, cartea ta este bună, bine scrisă, te cheamă să n-o lași din mână. Dincolo de asta reflectă situații și realități din cotidian, este plauzibilă și mai ales nu imită stilul vreunei doamne ce a scris literatură polițistă la noi. Ești doar tu, cu armele tale de simțire și creativitate, este un roman care îndeamnă la lectură. Curge foarte bine, respiră normal, așa ca pe cărările vieții de zi cu zi. Te felicit pentru reușită și pentru această maturitate personală care nu se învață, se trăiește. Aștept să te mai citesc. Cu drag, M.”
https://www.edituradatagroup.ro/produs/icoana-n-urmarire-generala/
Writer Between Worlds 